Recenzie roman : Unsprezece minute
Autor : Paulo Coelho
Editura : Humnitas 2020
Traducere din portugheză : Pavel CUILĂ
Număr de pagini : 258
„Să te îndepărtezi de psiune sau să i te abandonezi orbeşte- care dintre aceste două atitudini e cea mai puţin distructivă?”
Se consideră că Paulo Coelho este comercial, adică un soi de scriitor superficial. La mine nu e prima întâlnire cu el, iar de fiecare dată îl citesc cu senzaţia că nu am suficient loc interior să aşez în mine câtă emoţie şi filosofie de viaţă exprimă el…
Nu ştiu cu ce să încep, încât să nu las impresia că este o carte de duzină sau vulgară pentru că este scrisă pe un schelet aparent frivol, primitiv, dar care, de fapt, stă la baza continuităţii lumii : sexul. Şi totuşi, Unsprezece minute, are în centru o braziliancă, Maria, care ajunge printr-un concurs de împrejurări, să se prostitueze în Elveţia ( nu întâmplător aleasă fiind ţara ordinii şi a lucrurilor bine puse la punct, tânăra având nevoie de o rutină în viaţa ei, după o copilărie şi o adolesenţă tulburente, chiar dacă această rutină înseamnă un an de promiscuitate; special este ales şi numele localului ce devine în carte un personaj important: Copacabana ), este un roman despre dragoste, despre dinamica dintre bărbat şi femeie, de la Adam şi Eva până la momentul scrierii cestei cărţi( începutul anilor 2000 ). El poate fi citit cu siguranţă de către adolescenţi şi adulţi deopotrivă, fiind universal prin cuplul Maria si Ralf Hart, inedit în conexiunea lor. Ea, o prostituată efemeră, venind după câteva dezamăgiri în dragoste, care împrumută cărţi de la bibliotecă şi scrie în jurnal, între două dansuri la bară, el, un pictor care experimentase căsătoria şi care vede în Maria lumina aceea necesară artei şi iubirii. Aparent necompatibili, el ajunge să se îndrăgostească de ea tocmai pentru că ştiind că este o prostituată, nu are aşteptări şi are timp şi disponibilitate să se concentreze pe sufletul ei. Acolo va descoperi trei tipuri de femei pe care Maria le întrupează şi care îl vor trece printr-o gamă profundă de sentimente, ajutându-l să înţeleagă, printre altele, ca pe un adevăr invariabil referitor la bărbaţi, că dincolo de goana lor după o partidă fizică( durata acesteia este, în medie, de 11 minute, constituind şi titlul unei cărţi pe care protagonista vrea să o scrie), ei caută, cu disperare, dragostea : să iubească şi să fie iubiți. Una din temele majore ale romanului( este, da, un roman de idei şi de introspecţie, cu puţine personaje : cuplul, părintii Mariei, managerul ei, prietena ei, etc. )care se impune ca un fir roşu, este conceptul de libertate care se atinge şi se cristalizează tocmai prin legătura dintre doi oameni, un paradox ce devine, de fapt, o regulă a vieţii: „Libertatea nu există decât în prezenţa ei. Cine se dăruieşte total, cine se simte liber, iubeşte la maximum. Şi cine iubeşte la maximum, se simte liber”
Nu este o carte care să se remarce prin tehnici sau artificii de scriere, nici prin stil neapărat, dar este un text care sădeşte în cititor idei şi revelaţii ce ajung să crească una din alta ca într-un manual despre iubire, sub toate valenţele sale, de la dimensiunea ei clasică, standardizată, până la cele mai profunde şi originale niveluri la care nici măcar nu ştii că poţi ajunge, descoperind în tine aspecte total necunoscute până atunci şi definitorii pentru viitor. O scenă inedită şi de mare emoţie este cea în care cei doi îşi fac câte un cadou ce reprezintă bucăţi din viaţa lor: ea îi dăruieşte prezentul prin stiloul cu care două zile îşi scrie planuri de viitor( ştie pentru ce munceşte, ştie pentru ce strânge bani timp de un an, în Elveţia), el îi oferă trecutul prin vagonul păstrat din copilăria lui, rămas mereu neataşat trenului, din lipsa disponibilităţii tatălui. Obiecte, lucruri fără viaţă, schimbă vieţi. Ei devin astfel, prin iubire, obligaţi indirect, să răscumpere fericirea netrăită a celuilalt.
„—N- am înţeles niciodată exact de ce păstram vagonul ăsta. Acum m-am lămurit: ca să ţi-l dăruiesc ţie într-o noapte cu şemineul aprins.”
Nu greşesc, cred, afirmând că este un roman al ideilor, inserate fie prin persoana a treia, naratorul, fie prin persoana întâi, din jurnalul Mariei, dar şi prin autenticitatea dialogurilor. Un roman cu scene erotice de o fineţe aparte, lipsite de orice urmă de trivialitate, răvăşitoare prin adâncimea emoţiilor dezvăluite acolo unde nu ai fi crezut că există: cu o exprimare clară, dar deosebit de profundă, se face diferenţa între plăcere şi orgasm, între sex şi dragoste, umilinţa şi durerea devin surse le fericirii, iar peste toate, orice prejudecată dispare. Ceea ce rămâne este pura împreunare a sufletelor ce scapă oricăror scheme ale societăţii sau ale vremurilor. Este vorba de a face dragoste fără a se consuma de fapt actul tradiţional (deşi acesta apare descris detaliat, dar esenţa lui şi scopul său literar rămân altele), este cuplul ancestral, este despre feminitate şi masculinitate în forma lor cea mai pură şi atât de bine ascunse de multe ori, încât uităm de ele. Uităm cum suntem şi numai dragoste ne redă nouă înşine.
„Toţi ştim să iubim, căci ne-am născut cu darul acesta.”