Cu fotografiile vechi în brațe, Lina încerca să se reculeagă. De câteva zile, de când murise și ultima bunică, își luase timp să se gândească la ea și la cei câțiva dintre cei din familie pe care-i pierduse de-a lungul celor 35 de ani. Sau poate ar fi trebuit să se gândească mai degrabă la cei rămași.
Se născuse într-o seară de toamnă , tot într-un octombrie ca acesta în care o năpădiseră amintiri ce le crezuse uitate. Aflase de la părinții ei că fusese un copil dorit, apărut destul de târziu în familia medicilor Dinu. Tot discutând cu ei, își dăduse seama că apariția ei pe Pământ fusese menită, trebuia să se fi întâmplat așa, din moment ce mama sa, Eleonora Dinu, încercase ani de-a rândul să mai aibă un copil, dar în zadar. Fusese, așadar, aleasă, dintre miliarde de suflete, să vină dintr-o stea în familia aceea.
Mult timp nu avusese o relație prea apropiată cu părinții ei, mai ales cu Horia Dinu, cunoscut prin glacialitatea lui și zgârcenia cu care se avânta în discuții mai suculente. Prefera de cele mai multe ori să răspundă sec, monosilabic, rămânând la suprafața lucrurilor. Linei i-ar fi plăcut să ajungă cu el la discuții mai profunde, să pătrundă adânc dincolo de trăsăturile dăltuite și privirea scurtă, rece, care-l însoțea chiar și în momentele pe care le petrecuse cu ea, copil fiind. Rareori zâmbea, era, i se părea Linei, ciudat de serios pentru o ființă umană. Atât de ciudat încât, tot când era mică, nu înțelegea cum de se putea tatăl ei, rar, ce-i drept, la filme de comedie. Zilele în care stătea la o bere sau la un joc de cărți cu mama ei sau vreun vizitator, erau sărbătoare pentru fetița familiei Dinu. De la el învățase să joace Rummy și deși cunoștea o grămadă de alte jocuri, acesta fusese de la început și rămăsese jocul preferat. Tot de la tatăl ei învățase ceasul și să înoate… Și, cu toate acestea, tatăl ei era diferit de alti tați. Așa ajunsese să-l considere de pe la 9-10 ani când începuse să meargă în vizită pe la colegele de clasă. Atunci devenise atentă și la alt fel de tată, când se distrase toată ziua cu Ana și tatăl ei, pe care amândouă îl călăriseră ore întregi, el fiind de acord să se transforme în căluțul Black Beauty, după filmul ce rula la televizor duminica, spre deliciul copiilor. Altădată fusese fascinată de tatăl altei colege, Patricia, care ieșea cu ele la cofetărie și în parc, uneori chiar se juca cu ele cu păpușile… Mult timp se întrebase cum de aveau alți tați să petreacă atâta vreme cu fetițele lor. Și ei aveau serviciu. Al ei era mereu pe fugă. De când crescuse, Lina înțelese, treptat, că tatăl ei nu știa să se relaxeze. Nu avusese cine să-l învețe asta. Părinții ei, țărani simpli, cu patru clase, nu făcuseră decât să muncească toată viața la CAP, iar iubirea pentru copii însemna că avea ce să le pună pe masă, unde să-i culce și să- i trimită la școală. Tatăl său fusese autodidact și-și depășise condiția, fiindcă nu-i plăcuse munca pe tractor. Dăduse la Medicină și terminase șef de promoție. În continuare, educația și disciplina rămăseseră valori de căpătâi în casă.
Trecuseră anii, Lina crescuse și învățase să nu mai tânjească după ceva mai mult timp petrecut cu el. Așa cum îi spusese bunica Ileana cândva, părinții și familia nu ți-i alegi. Poți doar să- i iubești necondiționat, spunându-ți că au făcut cum au știut mai bine și că de fapt, nu putem să controlăm pe nimeni. Putem doar să înțelegem și să acceptăm că, uneori, cineva ne iubește în alt fel. În felul lui. Și că, fie avem asta, fie nu avem nimic.
Degetele îi alunecară moale peste o fotografie îngălbenită de vreme. Era cu părinții ei pe malul mării. Ultimul lor concediu împreună la mare. După aceea, nu mai știa de ce, nu mai ajunseseră acolo niciodată. Doar de câteva ori, la munte. Crescuse, prefera să iasă cu prietenii, apoi cu iubitul, în ultimii ani cu soțul. Nici nu mai știa dacă Horia Dinu mai fusese la mare de atunci. Oare de ce nu-l întrebase? Ochii îi căzură involuntar pe paharul cu must de pe marginea mesei. Zâmbi în colțul gurii. I-l adusese tatăl ei mai devreme, ca un fel de bucurie a faptului că Lina petrecea cu ei câteva zile, după ce m de când se măritase, ajungea foarte rar la părinți. În fiecare an îi puneau deoparte, în congelator, două sticle mari cu must. Erau sfinte. Ca un ritual.
O pală de răcoare o trecu și o lacrimă îi umezi mâna. Se ridică brusc, respiră adânc și dădu paharul peste cap. Cu viteza luminii, căută în telefon numărul mătușii Mara. Câteva secunde se scurseră grele.
– Alo, sărut-mâna, uite de ce te sun! Tu mereu ai reușit să comunici cu tata mai bine ca oricine, nici mama nu-l cunoaște ca tine.
– Dacă spui, tu, drăguță…
– Uite, se apropie ziua lui, de sfântul Dumitru. Aș vrea să-i ofer ceva care să-l facă fericit. Știi că el nu vrea niciodată nimic. Zice că are de toate.
– Cam da.
– Și totuși? Ți-a spus vreodată că și-ar dori ceva special?
Mătușa se gândi preț de câteva secunde și răspunse cu voce scăzută:
– Da, și m-a cutremurat tristețea cu care mi-a spus-o.
Linei i se uscă brusc gura. Înghiți în sec și reluă:
– Așa…
– A zis că vrea să mai apuce în viața asta să mai înoate o dată în mare.
