Tu, Eva mea!
„Nu, iubitule, dacă pleci acum, jur că te bântui și pe lumea cealaltă! Îmi voi căuta sufletul în
tine chiar și în alte vieți dacă va fi nevoie! Am auzit că există, pentru ăștia ca noi care nu au fost în stare… Ca să nu rătăcim degeaba prin Universul ce-și caută echilibrul prin iubire, de la începutul
timpului! Te voi căuta, auzi, până când Pământul ăsta pe care ne-am cunoscut se va fi volatilizat și
până la sfârșitul vremurilor… Pentru că nu poți să mă lași strâmbă, urâtă, mutilată așa, nu ar fi
corect! Așa că stai naibii pe loc, unde să te duci fără mine, ești nebun?”
Și, totuși, iubita mea voi pleca! Plec ca să regăsesc lumea mea, aceea de dinainte de tine…
Neatinsă de farmecul tău și de lumina ta pe care ai revărsat-o și ai lăsat-o în mine. Fără tine. Tu
care m-ai învățat cum se schimbă aerul și natura din jur când apari. Tu, întruchiparea dintotdeauna,
dincolo de timp, a tuturor Evelor și a fiecăreia în parte, tu, Eva mea, bucata mea de Rai și șansa
mea la nemurire. Am încercat în toate chipurile să te uit. Am crezut că dacă mă cufund în
promiscuitate, voi reuși. Am încercat să citesc, să ies dintre pereții ăștia care îți poartă, invariabil, parfumul, am încercat să fac ce am auzit că funcționează: să beau… Să beau pană-mi pierd mințile, ca astfel, să te pot pierde pe tine. Vreau să fug de tot ce duce la tine. Și fug de noaptea care ne-a unit. O noapte cât o viață! Actul de a face dragoste, crezut a fi cel care ne-a anihilat puterea de a rămâne stăpâni pe noi înșiși, a restabilit în fapt, naturii, echilibrul ei desăvârșit, niciodată găsit în afara cuplului. Prin el s-au unit două singurătăți, două povești de viață și două personalități, devenite astfel un întreg, contribuind la mersul normal al lucrurilor pe Pământ. O mică potrivire impecabilă din Univers, o minusculă rotiță a cărei învârtire, iluzoriu banală, alături de celelalte, mici și îmbinându-se perfect, duce lumea mai departe. Asemenea complementarității biologice dintre celula masculină și cea feminină, esențele individualităților noastre s-au topit, făcând dragoste, în aceeași matrice universală. Asemenea lui Ying și Yang, două mișcări care se conjugau perfect: una menită să hrănească și să mângâie universul, cealaltă destinată să-l zgâlțâie, adăugându-i forță și un freamăt solemn. Un nucleu căutându-și chintesența întru dăinuirea Lumii.
Mă va arde dorul de tine, dar voi fugi, până nu devin cu totul nebun, căci, vezi tu, sunt în
joc toate bucățile din mine, acum răscolite, și știu bine că numai tu știi să le pui în ordine! Mi-ai fost nevoie, mi-ai fost disperare devenind bolnav. Bolnav de tine! Simt că într-o zi, cât de curând, voi muri și nu știu dacă voi putea suporta agonia! Am reușit să fac rost de un pistol și în fiecare zi fac exerciții de curaj… Am aflat cum se folosește, dar nu știu cum, aproape mereu, parfumul tău din
mine mă oprește fără putință și fără tăgadă. Parcă e un sacrilegiu să mor fără tine, parcă nici nu pot!
Ți- au rămas două sticluțe de parfum, amestecate cu ale mele, și o carte, de când ai plecat… Nu le-
am mișcat de acolo. O să șterg praful cu grijă în jurul lor, dar niciodată nu o să le mut de acolo. Cât
voi trăi. Iar, în sertar, mărgelele de la prima noastră aniversare. Și să știi că ți-am luat cadou pentru ziua în care te vei întoarce… Și inelele mamei să le probezi. Ador cum zâmbești în oglindă care devine mai luminoasă datorită surâsului tău… Și oglinda te așteaptă, Eva mea!
Rămâne după noi, dincolo de timp și de sens, o legătură care continuă să crească și să lumineze fosforescent din fiecare amintire. Va dăinui peste noi și peste lume și o mare fericire. Cât o uitare de sine! Simplul fapt de a sta unul lângă altul, de a respira același aer, de a ne privi și de a ne hrăni lăuntric, unul cu altul, rămâne, cu adevărat, o certitudine dulce și firească, de care sufletele noastre au fost, atâta vreme, însetate, lipsite, sărăcite. Am în același timp, sentimentul straniu și neliniștitor al pierderii de sine, al prăpastiei ce se deschide, cu fiecare zi tot mai mult, în fața mea.
Prăpastia unei lumi de emoții noi, învolburate, care mă răstoarnă cu susul în jos de fiecare dată când
respir lângă tine. Și nu ma pot să nu mă-ntreb, iubita mea dacă o să-mi poți ierta lașitatea cu care o
să plec… Eu, pe a ta, nu am iertat-o.
Știi, trebuie să fi fost doi oameni foarte buni de ni s-a îngăduit să trăim ceva atât de frumos!
Dar vezi, toată iubirea asta, îngropată de vie, abia acum îmi va da curaj să fiu… Sau mai degrabă să
devin! Și mai ales, să mă accept. Știu, de -acum, că suntem parte din destinul celuilalt, iar dincolo
de orice înțelegere, pe noi ne-a unit Dumnezeu. Acum și așa! De aceea, nu cred că pot să mor fără
tine… Și nici să trăiesc!
Ce mă fac, Eva mea?
