Ana-Elisabeta Brâncoveanu s-a născut la 15 noiembrie 1876, la Paris, fiind fiica lui Grigore Brâncoveanu şi a Ralucăi Musuruş, fiica lui Kostaki Musuruș Pașa, ambasador al Porții la Londra. Bunicul său patern a fost domnitorul Gheorghe Bibescu.
Încă din primii ani de viaţă, primeşte o educaţie aleasă, familiarizându-se foarte de timpuriu cu literatura franceză. Pe când Anna avea 10 ani, tatăl moare, iar fetița și-a însoțit mama la București pentru înmormântare, aceasta fiind singura vizită pe care a făcut-o în România.
În 1889, la doar 13 ani, a publicat primele versuri, ciclul de poeme „Litanies” („Litanii”, 1889), în „Revue de Paris”.
La vârsta de 19 ani, pe 18 august 1897, s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, căsătoria lor fiind organizată la vila Bessaraba din Amphion, pe țărmul lacului Léman. Cuplul a avut un singur copil, un fiu numit Anne-Jules de Noailles, născut în septembrie 1900, care a primit titlul nobiliar de conte.
La doi ani de la mariaj, în 1899, Anna de Noailles publică un volum antologic, „Le Cœur innombrable”, care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Française, iar Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură, apoi a devenit prima femeie comandor al Legiunii de Onoare.
La 11 iunie 1925, este primită în rândurile Academiei Române, moment în care Nicolae Iorga avea să consemneze relativ la prestaţia ei literară: „între cine cântă mediocru în româneşte şi cine aduce genial acordurile misterioase ale sufletului … într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii, e de preferat cu admiraţie aceasta din urmă”. Era prima femeie primită în rândurile Academiei Române – alături de scriitoarea Elena Văcărescu, nimeni alta decât verişoara sa –, deşi nu a trăit în România și nu a scris în limba română.
După un an de totală imobilizare la pat, la 30 aprilie 1933, poeta va părăsi această lume, la doar 57 de ani. Va avea parte de funeralii oficiale, la Paris, la care asistă peste 10000 de persoane, printre care cei mai importanți scriitori și oameni de cultură francezi.
Îşi găseşte odihna de veci la cimitirul Père-Lachaise, în cavoul familiei Bibescu.
Onoarea de a suferi – XXI
Eu cânt. Un cântec îmi răspunde. Dar nu-i ecoul.
Nicicând atât de tare strigât spre mine nu se-ntoarnă.
E semenul stârnit. Şi totul mă iubeşte când eu iubesc.
Aşa cum totu-i disperare dacă nimic din mine nu roieşte.
Inima mea oglinzi destule are, nu însă şi egali.