Simona Antonescu, „În umbra ei”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 328
„În umbra ei” este o poveste de familie, cu multiple ramuri, din care derivă detalii spectaculoase. De la personalitate şi caracter, la amănunte care aparțin descrierii casei, locului şi perioadei istorice din care fiecare întâmplare face parte. Două mari fire narative se împletesc pe tot parcursul romanului, aparent greu de urmărit pentru un cititor ce nu se oprește în tihnă la fiecare detaliu, o încrengătură de fapte şi oameni, magistral stăpânită de către autoare: pe de o parte relația complicată din prezent, închistată în prejudecăți şi principii formale, impuse de către normele societății, dintre o mamă și fiica sa, iar pe de altă parte o poveste traumatizantă din trecut, care afectează în timp toate generațiile.
Astfel, sunt urmărite de-a lungul vremii două perechi de surori – prima, din generația străbunicilor și cea de-a doua, din cea a bunicilor. Acțiunea se petrece pe malul Dunării, în Galați, oraș care are rolul unui adevărat personaj. Asistăm la transformările care au loc aici de-a lungul vremii, suntem martorii celor dintâi călătorii ale vaporului regal Borcea, ai bombardamentului care a distrus aeroportul orașului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ai construirii renumitei faleze și a combinatului. Sub ochii cititorului, micul port la Dunăre este prezentat în perioada înfloririi interbelice, degradându-se apoi în primii ani ai comunismului, în vreme ce valorile generațiilor se atrofiază şi ele.
„O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască. Sabi purta însă în ea ceva în plus față de toate acestea…”
Începând cu anul 1912, cele mai importante evenimente ale secolului al XX-lea sunt trăite de fiicele Siminei și fiicele fiicelor Siminei, care vor supraviețui istoriei tocmai pentru a duce povestea mai departe.
Simona Antonescu decide să plaseze viața femeilor în fostul județ Covurlui, având centrul în orașul Galați, locul de naștere al scriitoarei. Casa cu marchiză de sticlă, construită de bunicul Octavian aproape de Dunăre, va fi martora multor evenimente politice, sociale şi economice, dar mai ales a tumultului interior al personajelor.
Un rol esenţial îl are pe parcursul cărţii uşa care împarte casa între două familii, separând (prin decretul Naţionalizării) familia Sabinei de ceilalţi. Iar încă de la început, din primele pagini, uşa se impune (sunt interesante de urmărit planurile narative detaşate de această uşă prin unele titluri de capitole: În ziua deschiderii uşii, Cu şaptezeci şi opt de ani înaintea deschiderii uşii, Trei luni după deschiderea uşii) ca un laitmotiv al romanului, o poartă către suspans. Este uşa dintre generaţii, de fapt niciodată închisă definitiv. Despre acestea vorbesc exponente diferite, în cele trei capitole, fiecare purtând numele celor care le relatează: Simina, Sada, Cornelia. Este relatarea celor care au construit covorul neamului, continuând, prin scrierea acestui roman, să se ţeasă, crescând legătura dintre membrii ei, dincolo de schimbările din temelii ale istoriei. O poveste despre fantastica putere a omului de adaptare la nou, la un nou urât, uneori oribil şi greu de dus (descrierea convoaielor de refugiați sau amănuntele minuțioase ale schimbărilor generate de trecerea la comunism sunt de un realism dramatic, adevărate mostre de istorie autentică, scriitoarea excelând în documentare, pornind de la fotografii – pentru care are un adevărat cult – până la orice formă de document scris, riguros analizat şi perfect integrat în fluxul narativ).
Este şi o carte care tratează conceptul de traumă transgenereraţională – neamurile trag după ele problemele strămoşilor, transmiţându-le mai departe.
Stilul este extrem de bogat în detalii ce fac scenele şi personajele vii, le vedem acolo, în faţa noastră, le auzim vorbind neaoş, specific locului şi vremii, păstrând tuşele mediului din care provin, conturând o lume veridică, ale cărei bucurii, dureri sau revelaţii le percepi cu toate simţurile.
Citind descrierile luxuriante ale casei, oraşului sau ale Dunării (de la culoare până la mirosurile încărcate de bogăţia naturii), m-am lăsat cuprinsă ca într-o plasă de miere caldă, acaparatoare, dar care emana siguranţă, căldură, familiaritate, un farmec pur, natural, de o căldură şi o sinceritate care cuceresc.
Dincolo de acţiunea bine dozată ca suspans şi ca pondere faţă de descrieri (mult mai frecvente decât dialogurile, dacă ar fi să compar), şi de legătura profundă dintre personajele de o originalitate evidentă, mi se pare că ceea ce rămâne în urma acestei lecturi este o marcă unică, plusată de acurateţea documentării: senzaţia de bine, căldură şi confort, ca într-un cocon în care nu se poate întâmpla nimic rău. Conştientizarea că, deşi ne pătrund, doldora, emoţii şi gânduri prin fiecare introspecţie, întâmplare sau descriere, trăim o linişte netulburată de nimic, aşezată, treptat, în cititor, prin pasul tihnit cu care Simona ne conduce în lumile ei şi cu care ne învaţă să trăim şi să înţelegem să trăim:
„Păruse să descopere că iertarea însemna de fapt să-ţi înţelegi corect sentimentele, să le chemi pe numele lor, cel adevărat, curăţându-te prin asta.”
O carte despre influenţa esenţială a oamenilor care ne marchează copilăria şi viaţa şi cu care ajungem să ne confundăm. Şi în care nici măcar nu ştim ce am sădit şi crescut. În numele aceleiaşi conexiuni ce ne-a fost menită.
Nu ştim niciodată cât de importanţi suntem pentru cineva. Şi cât poate asta să străbată timpul.
„Două surori cresc două surori.”
O propoziţie scurtă şi plină de înţeles. O emoţie consistentă.
O propoziţie ca un fir de apă în deşert.
O carte ca un fir roşu.