Azi a fost ziua în care un gând mic, o umbră de vis, a desenat în mine soarele unei mari fericiri. Un gând cât un nod, o imagine simplă şi o fericire infinită. Speranţa că, poate, aş ajunge să te mai văd vreodată şi ai putea să respiri lângă mine îmi dă aripi şi forța să cred că aş muta munţii pentru tine, dacă ar trebui. Speranţa la care cândva renunţasem. Ca să pot vedea lumina din ceea ce se anunţa restul vieţii mele. Fără tine.
Încerc din răsputeri, mereu am încercat, să descifrez puterea ta asupra mea. Din nimic şi dintotdeauna. M-am scurs din mine astăzi, toată ziua, uitându-mă la noua ta fotografie de profil. Nu știu ce a crescut mai mult în mine, ca o baltă în ploaie: bucuria pe care nu ştiu încă de unde să o apuc să o aşez în mine, bucuria că te văd, pe tine, după atâta vreme, adevărat, fotografiat, dar real, frumos, senin, misterios, într-un colț de ecran, așa de departe şi așa de aproape în același timp? Sau teama că ai rămas același? Frica de a nu te fi schimbat niciodată. Frica de a fi rămas îndrăgostită de tine. Şi bucuria unică de a te gusta cu ochii, de a recunoaște în asta, suprema fericire. O frică imensă că ești același, că timpul nu aduce nimic nou. Nu aduce pentru că nici nu a luat. Nimic nu s-a schimbat. Nimic din ce trebuia să rămână.
Şi totuși de unde atâta galop interior printre emoții, de ce fericirea asta ce mă luminează până la os doar prin simplul fapt de a te vedea într-o fotografie? E ca şi cum ai fi înviat. E ca şi cum, de fapt, nu ai murit niciodată. Doar eu te-am omorât în mine cu bună știință. Să fim doi morți, două fantome bântuind împreună, blestemate să nu se despartă niciodată dincolo, dar să se caute necontenit, secătuite de iubire, în lumea reală.
Fotografia ta de azi a înviat în mine emoții ce le credeam dizolvate, căci le călcasem cândva în picioare, odată cu tine. Mă uit la ea ca la o icoană. Ca la un far pe mare. Ca la o unică stea pe cer.
De unde puterea asta a ta asupra mea? Parcă te făcusem unul cu pământul. Urlasem de fericire şi de durere, simultan. Că te învinsesem.
Când o să mă ierţi? Când o să încetezi să mă pedepseşti pentru vina de a mă fi iubit total, cum nu ai ştiut că se poate? Pentru vina de a te fi făcut să ieşi din tine, depăşind iubirea faţă de propria persoană ca să vezi cum e să iubeşti mai mult o femeie? Infinit mai mult…
Ai să mă ierţi vreodată că m-am dat ţie demult, încetând să-mi mai aparţin, răsărind în tine responsabilitatea de a avea grijă de o iubire dublă?
Ai să mă ierţi vreodată că nu am putut să nu te iubesc nici măcar când tu nu m-ai mai iubit?
Ai să mă ierţi?
Eu nu pot să mă iert că mi-am dorit de atâtea ori să se oprească. Mi-am dorit să nu te mai iubesc. Mi-am dorit să redevin eu. Dar ţie nu ţi-am dat drumul. Niciodată.
Nu pot să mă iert uneori că faci parte din mine. Insesizabil, ca un abur, dar dureros de conştient. Te ridici cu forţa ta unică, dintotdeauna, în mine. Ca o iedera pe ziduri.
Ai să mă ierţi vreodată că nu te mai găseşti printre meandrele fiinţei mele?
Ai să mă ierţi, oare, iubitule, că te-am născut, crescut şi ucis în mine de atâtea ori şi continuu să o fac?
Cu fiecare tresărire de inimă la o urmă de tine…
Cu fiecare fotografie care mă ridică din morţi arâtându-mi lumina şi mersul inimii.
Pentru că nu ştiu altfel. Inima mea doar aşa ştie să bată. Drept, sigur şi în ritmul tău! Oricare ar fi el, oriunde în Univers l-ai fi trimis.
