După-amiaza de vară se lăsase leneșă peste oraș, ca o pată imensă de leșie. De-a lungul străzii înguste se vedeau blocuri cenușii, înalte, iar pe alocuri . colțul unei case clătina peisajul. Între ele, spațiul devenea tot mai strâns, împachetând aerul fierbinte. Mulțimea pietonilor se înghesuia la colțurile semaforului, într-o așteptare grea. Mașini de toate felurile se întreceau în a-și găsi locul, înțepându-se în claxoane. Deasupra, un cer gol, ca de sticlă, singurul neatins de viermuiala Bucureștiului.
Tramvaiul oprise în stație, iar privirea mea se plimba amețită pe geam. Așteptam să ajung acasă. Eram doar și eu, un adolescent deșirat pe scaunul din spate și vatmanul, căruia nu-i vedeam decât ceafa și o parte din omoplați. Mergeam deja de minute bune, agitația acelei zile și căldura mă moleșiseră. Trăgeam greu de ochi și de mine, cu totul, ca să nu mă scurg pe jos. M-aș fi întins undeva. Visam la un duș și un somn bun. Mă bucuram că blocul în care locuiam cu chirie era exact în spatele stației de tramvai. Sunetul alert al telefonului ma scutură. Îmi căutam vlaga să răspund. Vocea fratelui meu ma trezi de-a binelea:
– Alo, ești bine? Nu am mai vorbit de ceva vreme.
– Salut, da, am avut o perioadă mai agitată.
Il simt cum zâmbește înainte de a rîspunde:
– Când nu ești tu agitată. Aștept ziua când vei învăța să te relaxezi.
Eram prea obosită ca să dezvolt subiectul.
– Să știi că agitația vine la pachet cu bucuria. Am rezolvat în timp scurt câteva lucruri care mi-au testat maxim anduranța. În final, sun mândră de mine.
Eram și mai mândră pentru că, din nou, ca în alte situații, mersesem după intuiție. Și fusese bine. Altădată se întâmplase să nu am decât un drum pe care firea mea analitică și ambițioasă nu se mulțumea să-l îmbrățișeze pur și simplu. Nu, căutam de fiecare dată să scormonesc dincolo, precum într-un sac enorm, plin cu mărunțișuri. Până la a mă convinge că nu era altă cale. Cum ajungeam acolo? Simțeam.
Vocea din telefon îmi rupse gândurile.
– Păi văd că ești bine, nu ai nevoie de un frate mai mare. Să știi că mă bucur pentru tine. Când vrei să vorbim, sunt aici.
– Da, deși fiecare le știe pe ale lui și nu aș vrea să te încarc cu ale mele.
În ultimii ani învățasem să fiu bine cu mine. Și că asta cu oamenii de care avem nevoie, nu e decât o iluzie. În realitate, suntem singuri. Doar avem impresia că cineva se poate pune în locul nostru și ne poate înțelege. Posibil să ne poată, dar în final fiecare ia propriile decizii. Eu demult încetasem să mai cer păreri și sfaturi. Știu că mai bine mă învinuiesc pe mine pentru ceea ce nu am făcut, decât pentru ce am făcut. Sau pentru ce am făcut ascultând orbește pe ceilalți. Orbește? Când mi se întâmplase ultima dată asta? Nu-mi aminteam, nici nu voiam, era o partea a mea la care nu voiam să mă întorc.
Tăceam și eu, tăcea și el. Undeva, în acest timp mort, plutea o tensiune râncedă. Tramvaiul scârțâia pe șine, bolovănos.
Vocea fratelui meu se auzi încet, sec:
– Bine, te las. Să ai o zi bună!
Închid telefonul fără să-i spun obișnuitul ,,pa,, Nerăbdarea de a ajunge acasă mușca din mine încet, dar adânc și sigur. Mă simțeam umedă și alunecoasă din cauza transpirației, iar asta era una dintre senzațiile care nu-mi plăceau deloc.
Pe trotuarul din stânga o femeie se decupa, detașat din mulțime. Era întoarsă cu fața spre direcția privirii mele. Cu ochii la ea, simți pornind în mine, ca un șuvoi de apă fierbinte, o senzație cel puțin stranie. Cred că era din cauză că nu i se potrivea deloc fusta, aproape de jumătatea gambei care-i lungea miraculos picioarele al căror contur se ghicea prin materialul subțire și moale. Puteam să-i intuiesc ușor coapsele pline. Ochii uscați, oblici, erau umbriți de cocul rotund, negru, dar și de vânătaia proaspătă de pe obrazul stâng. Mă cutremură un fior. Scurt, ca o descărcare electrică. Zări în aceeași secundă o urmă palidă, roz, a unui ruj aplicat cu grijă, pe buze, mai devreme.
Tramvaiul porni din stație, iar eu simți nevoia să întorc capul în spate către femeia misterioasă care mă atrăgea fără să știu prin ce. Nu era nici măcar frumoasă, de departe nici foarte tânără, ba, din contră, haina bărbătească, dintr-un tergal aspru, de deasupra fustei, o făceau bătrânicioasă și rece. Porni pe trecerea de pietoni cu pași inegali și nesiguri, de parcă nu era hotărâtă dacă trebuie să meargă undeva. Nu se uita nici la mașinile care circulau, nici la ceilalți pietoni. Ținea privirea concentrată pe buchetul din brațe, o grămadă aruncată la întâmplare de flori proaspete și trecute. Trăsăturile îi erau rigide, nedefinite și colțurile gurii lăsate, ca o umbrelă uzată, toropită de soare. Fuseseră niște flori frumoase, care ar fi trebuit să-i aducă o lumină pe chip, așa cum am văzut că se întâmplă atunci când ajung în mâinile unei femei.
Tramvaiul se îndepărta, iar ea se făcea tot mai mică, în timp ce eu o urmăream cu privirea până se transforma într-un punct, apoi se confunda, treptat, cu griul orașului. Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu ea, mi-ar fi plăcut să-i știu povestea. Era interesant și intrigant să vezi un amestec de urât și frumos în același loc, iar acest amestec să te atragă magnetic, fără puterea de a i te sustrage sau de a înțelege. Imaginea ei începea să se întărească în mintea mea, asociată unui buchet de flori cu parfum slab, nedefinit, și cu paloarea vineție a obrazului. O imagine care mă făcea să tremur și să știu că nu o voi uita prea ușor. Era poate imaginea unei femei deșirate între obișnuința unei relații și dorința de a se vedea fericită. Era femeia suspendată între confortul rutinei în care lucrurile stăteau bine pentru că le cunoștea și culoarea nebuniei cu care ar fi riscat să plece de lângă bărbatul ce nu o mai iubea. Sau pe care nu îl mai iubea. Se vedea asta, din mersul indecis cu care făcea un pas larg, elastic, urmat apoi de altul timid, speriat ce se sincroniza cu privirea către florile primite. Acelea prin care el poate că își ceruse iertare. Iar ea, femeia, cu picioare lungi și nepotrivițe pentru fusta din ziua aceea, se simțea agățată între un trecut sigur și care începea să devină înnegurat, vinețiu, și un viitor luminos, parfumat de speranțe, dar incert.
Am fost și eu femeia aceea. Am trecut și eu pe la acea răspântie. Am aflat cât e de greu. Am aflat, mai ales, umbrele dese dintre un curcubeu și un cer cu nori și mi-aduc aminte ca ieri.
Încă bâjbâi.