Cabinetul din strada Adamclisi
Filip rămăsese puțin peste ora de închidere a cabinetului. Nu știa de ce, dar inima nu-i dădea ghes să meargă acasă, deși toată ziua avusese pacienți și prea puțin timp liber. Afară, seara de noiembrie se lăsase hrăpăreață, ascuțind frigul. Azi venise pe jos, mașina îi trebuise Victoriei să ajungă la o programare în afara orașului. Când ieșise din casă cu mâinile înfășurate în buzunarele paltonului și înfofolit în glugă, fără chef de mers cele douăzeci de minute cât îi lua traseul pe jos până la serviciu, nu-i trecuse prin cap că lipsa mașinii va fi, de fapt, o unealtă care avea să-l ajute peste câteva ore.
Filip se uită la ceas precipitat… Pe la șapte de obicei ajungea acasă. Aveau demult, de când se căsătoriseră, același ritual de a lua micul dejun și cina împreună. Voiau să se bucure cât mai mult de privilegiul de a petrece cât mai mult timp doar ei doi. Înainte de a apărea un copil… Pe care, de altfel, începuseră să-l aștepte nerăbdători.
Nu-și amintea când întârziase ultima oară acasă, dar azi voia să tragă de timp. Apelul Victoriei îl făcu să tresară. Își mușcă, involuntar, buzele. Scurt și dureros. Lăsă apelul să se stingă. Știa că va reveni. Victoriei nu-i plăcea să i se strice planurile. Nu avea chef să-i dea explicații. Ce să-i spună când nu știa nici el ce anume îl ținea prizonier în biroul lui din interiorul cabinetului de psihoterapie din strada Adamclisi, în care lucra de când terminase facultatea? Aproape că se plictisise de locul acela, cunoștea fiecare colț, fiecare scurtătură, până și vecinii de palier. Deși nu-i călcaseră pragul, toți locatarii de la parter știau că la numărul 5 lucrează un tânăr psiholog pe care, de altfel, îl cunoșteau demult, unii dintotdeauna. Filip Dumitrescu se născuse și locuise toată viața lui în același bloc, la ultimul etaj, unde acum rămăseseră părinții și sora lui mai mică. Dar cursul firesc al vieții făcuse să se mute împreună cu soția lui într-un apartament cât mai aproape de farmacia unde aceasta era dirigintă. Îi spusese de la început că pentru ea cariera era foarte importantă, timpul de asemenea, de aceea nu încăpea discuție să locuiască departe de serviciu. Așa că, ajutați de un avans oferit de socrii lui Filip, se înhămaseră la un credit pe 30 de ani, ca aproape toți prietenii lor, la un apartament nou și cochet din centrul orașului. Chiar dacă era departe de casă, Filip nu stătuse pe gânduri să închirieze garsoniera de la numărul 5 al blocului în care trăise o viață, datorită prețului bun și a faptului că oricând putea urca să petreacă pauza de prânz la părinții lui, atunci când nu voia să iasă în oraș sau să să fie singur.
– Iar nu ți-a făcut nevastă-ta, mamă, nimic de mâncare? Ajungeați la sapă de lemn dacă mai dădeai bani și pe mâncare! Noroc cu mine!, mormăia adesea, Mioara Dumitrescu.
Răspunsul fiului era același, atunci când considera necesar să zică ceva:
– Lucrează, mamă, nu fi absurdă! Știi doar că grosul de bani în casă, Victoria îl aduce.
Femeia încercase de multe ori să înceteze dina bombăni. O durea sufletul că singurul ei copil era, așa cum începuse să fie din ce mai sigură, la cheremul nevestei. Tot ce spera era să fie fericit, deși tristețea pe care o sesizase în ultimele luni în ochii lui Filip, îi strângea inima, fără tăgadă și fără putință de oprire.
– Da, iubita, mai am un raport de terminat. Apoi aș lua autobuzul, dar plouă și mai repede ajung pe jos. Da, o să mâncăm mai târziu. Sau, nu mă aștepta…
Vocea lui Filip scăzu pierzându-se într-un oftat. Vocea dezamăgită a Victoriei venea să-i sporească neliniștea ce-l cuprinsese, inexplicabil, în ultimele ore. Nici foame nu-i era, nici sete, doar o oboseală nesfârșită care îl țintuia, paradoxal, de scaunul din piele al biroului. Gânduri i se învălmășeau amețite în cap. Apucă dintr-o dată mobilul și formă rapid un număr pe care îl știa pe de rost.
– Alo, Cosmin, ce faci, frate? Ai terminat programul, vii să bem o bere? Nu, nu acasă, la birou.
– Băi Filip, e luni seară, 18.h 30. Ne-am văzut sâmbătă. Păreai ok. Ce s-a întâmplat între timp?
Prietenul său cel mai bun cu care stătuse patru ani în bancă în clasă la liceu ,era, în continuare persoana care-l cunoștea cel mai bine. Așa cum doar iubita lui din ultimii doi ani din adolescență mai fusese capabilă să-l cunoască în acea perioadă din viața lui Filip. Doar că pierduse legătura cu ea de câțiva ani și nu ar fi putut să spună că acest lucru era încă de actualitate. Pe Cosmin, însă, era sigur. Ar fi sărit și-n foc pentru el.
Când intră în birou grăbit, cu o privire speriată, lui Filip aproape că-i păru rău că-l deranjase. Dar era singura ființă de pe lume cu care ar fi vrut să vorbească în seara aceea.
– Salut! Ți-am adus de mâncare, spuse Cosmin așezând un pachet pe birou. Am o vagă impresie că mai stai pe aici.
Filip rânji strâmb.
– Și o cafea era bună. Ia zi, cât timp ai?
– Oricât, mâine sunt după-amiază. Am lucrat azi tură dublă.
– Minunat, ești praf. Puteai să zici.
– Nu, zău? Și ce făceai? Am venit să mă asigur că nu cazi în depresie. Tu, psihologul de serviciu.
Cosmin râse amar în timp ce desfăcea punga de cartofi prăjiți. Nu se aștepta la vreo veste bună.
– Auzi, eu am adus bere, dar apoi m-am gândit că e ceva foarte ciudat la mijloc. Tu nu bei niciodată când ești la volan.
– Nu sunt cu mașina. I- a trebuit Victoriei. A, bun nu am mai mâncat demult hamburger, schimbă el subiectul. Asta mi-aduce aminte de clasa a noua când s-a deschis MC Donald s la noi în oraș și deveniserăm printre cei mai fideli clienți.
– Da, eram înnebuniți, parcă atunci apăruse Constanța pe hartă.
Râseră amândoi spontan, senin. Câteva minute se scurseră în tăcere.
– Hai, noroc, domnule psiholog. Ia spune la nănașul care e problema. Eu sunt dentist, dar cred că eu trebuia să fiu psiholog. Sau preot. Ți-am zis eu demult că tu trebuia să fii arhitect, ceva… Ți-ai greșit cariera.
– Cam târziu. Hai, noroc!
Clinchetul sticlelor de bere fărâmiță liniștea. Doar picăturile ploii de toamnă ascultau spășite discuția dintre cei doi prieteni.
– Cosmin, azi a venit un tip la mine pentru un chestionar auto.
– Așa!
– De când a intrat pe ușă, mi s-a părut cunoscut. Am avut o bănuială de când s-a programat la telefon.
Cosmin continua să-l asculte atent. Uitase de bere.
– Bea, nu mai e bună dacă se trezește.
– Cine e tipul? Care-i treaba?
– Îl cheamă Vladimir Iovan.
Cosmin se concentră cu sprâncenele încruntate. Luă o gură, aruncându-și ochii o secundă, spre fereastră. Ploaia se întețea. Claxoane ascuțite se întreceau la câțiva pași de ei.
– Ar trebui să-l cunosc?
Filip se ridică de pe scaun și se apropie de canapeaua pe care stătea Cosmin. Aruncă vorbele scurt, ca o mitralieră:
– Măcar din auzite.
– Numele nu-mi spune nimic, frate. Nu cunosc niciun tip cu numele ăsta.
Chipul osos al lui Filip, cu barbă ascuțită, însuflețit de doi ochi migdalați, negri, tresări când vorbi mai departe. Își trecu rapid mâna prin claia de păr castaniu închis, pieptănat scurt, în sus:
– E fratele mai mic al Luanei. S-a întors în oraș.
Cosmin se scutură ca de friguri. Știa cât suferise Filip când iubita lui din liceu îl părăsise… Fără explicații. Câteva discuții amețite la telefon. Nu se mai văzuseră de atunci. A știut că nu e bine. Că sentimentele îngropate de vii se răzbună. Vedea acum , clar, în ochii umezi ai prietenului său. Nu știa cum să-l ajute… Știa doar că viața ne oferă și surprize neplăcute, iar prietenii există ca să le procesezi mai ușor.
Și mai știa ceva… Că el nu va lăsa lucrurile nelămurite vreodată. Că orgoliul nu-i va aduce liniștea. Pe care acum ar fi vrut să o împrumute pentru Filip. Și nu va face greșeala lui, de a se căsători cu cineva potrivit după rațiuni practice. Cu cineva, călduț… Și nu se va minți!

Categorizat in:

Din condeiul și sufletul meu