Printre rotocoalele de fum, Iasmina caută să înțeleagă. Să se vadă pe ea, cea nouă. Un gând o lovește mișelește. Îl simte fierbinte, până în stomac. Brusc, necăutat, automat, ca un trăsnet: Ceva se schimbă în tine și în univers când începi să ții la cineva. De fapt, nu când începi, ci când iți dai seama de asta. Când se îndrăgostise, de fapt, de Minu?
Dar … se îndrăgostise? Nu știa. De data asta era altfel. Și pentru prima dată, una dintre convingerile ei începe să se clatine: este oare, obligatoriu să te îndrăgostești ca să ții la cineva? Să ții cum ține o femeie la un bărbat. Oare acesta era cuvântul? Trage cu sete un fum. Încruntată. Un claxon prelung din stradă îi tulbură gândurile. Orașul mic, înghesuit, încă nu doarme. Revine, hămesită, la întrebarea ei: cum ajungi să-ți fie dor? Unde se petrece declicul? În creier? În suflet? Se întreabă din nou: trebuie, oare, să treci prin îndrăgostire ca să te atașezi? Da, ăsta era cuvântul. Adică să ții în sensul ăla erotic. Nu iubea, dar nici nu putea să spună că ținea la el. Și la un cățel ții. Zâmbește în sinea ei. O să fie un pic greu să-i explice lui, să găsească exact nuanța. Care era cuvântul care i-ar fi tradus ce simte? Conta oare când ochii au limbajul lor?