– Sunt foarte fericită că te văd după atâta vreme!
Ochii umezi ai Luanei îl priveau fix, cuprinzând toată ființa lui, ca pe o proprietate ce i se cuvenea dintotdeauna. Filip se lăsă dus de lumina clară a verdelui ei, desprins parcă de pe cea mai frumoasă iarba inrourată de vară. Îi luă ușor mâna și- i sărută fugar, stângace, degetele.
– De ce faci asta? Ca să plâng iar, răutate ? întrebă Luana cu vocea scăzută, căutând cu ochii, un răspuns, in jur.
El rosti calm, articulând egal cuvintele și susținându-i privirea:
– Nu. Ca să fii iar fericită!
Lacrimile femeii deveniră mai luminoase în reflecția surâsului ei schimonosit, înflorit brusc în colțul buzelor:
– Răutate!

Categorizat in:

Gânduri, pur și simplu