De Dragobetele-ăsta
De Dragobetele-ăsta, iar mi-e dor de tine
Și dor îmi e, de-acea parte din mine
Pe care-ai smuls-o crud, grotesc, brutal,
Ca boaba de nisip de către-un val.
Ai rupt bucăți de mine fără drept,
Lăsându-mi veșnic gol, adânc, în piept.
De-atunci în van mereu am încercat,
Să pun ceva în loc, căci n-am aflat,
În lumea asta mare și bogată,
Nimic care să-ți semene vreodată.
E ziua- n care dragostea a -nceput,
Prin dansul de priviri care-a crescut,
Din noi, precum un roșu răsărit
Ce niciodată nu a mai murit.
Și-n amintire-a continuat să ardă,
Ca urma de noi doi să nu se piardă.
De tine, iar mi-e dor de Dragobete,
Așa cum mi-e de tine, foame, sete
Căci fiecare nouă sărbătoare,
Mă-ntoarce către mine- n disperare,
În disperarea de a-mi regăși,
Partea de mine ce m-ar întregi,
Pe care ai furat-o tu cândva,
Când ai fugit și ai uitat de ea…