Nu știu când am aflat prima dată că există fericire… Că acest cuvânt cuprinde acea stare unică de uitare de sine, aproape sinonimă cu beția, în care nu știu decât acel moment, îl simți gâlgâindu-mi prin vene, apăsând în mine senzori nebănuiți.  Poate de la părinți, poate de la prieteni, poate am intuit din filme, din jocul actorilor  și al privirilor.

          Eu cred că fericirea e scurtă, dar covârșitoare. Ai simțit vreodată ca un fâlfâit de aripi ce bate în tine, nemaigăsindu-și locul, după ce s-a lăfăit prin toate colțurile ființei tale? Ai trăit vreodată  dorința, care mușca din tine cu sete, fără milă, că nu mai încapi în tine, că dai pe dinafară și că nu mai ai unde să așezi lăuntric toată acea bolboroseală de sine în care, dacă ai fi putut, ai fi îmbrățișat pe toată lumea? E acea stare de decoropralizare cuprinsă în  câteva zeci de secunde și care te urmărește până la moarte… De unele momente rămâi stigmatizat… Pentru că, simplu, natural și firesc, unii oameni s-au nimerit ca piesele unui puzzle pe sufletul tău și oricât ai fi încercat după aceea, în lipsa lor, nu ai găsit nimic pe care să-l poți pune în locul lor, pentru că nimeni nu s-a mai potrivit. Undeva, intră aer, bate vântul și îngheață o parte din tine. Și nici măcar nu există o schemă prestabilită, pentru că ceea ce este universal valabil, ca satisfacerea nevoilor primare, de exemplu, nu înseamnă fericire. Poate fi  numit confort, poate fi înteleasă ca supraviețuire, dar fericirea e cu totul altceva.  Când ești fericit, nu-ți mai aparții… Dacă ești fericit în iubire, te dai celuilalt, voit, cu disperarea de a te regăsi în el, fără să știi măcar că ai fi putut vreodată să fii așa: vulnerabil, empatic, sau oricum nu ai fi fost vreodată până atunci. Dacă ești fericit că ai devenit părinte, te-ai dat lui, copilului tău și însuși Universului din a cărui substanță tu însuși te-ai întrupat, alegând acum să lași lumii o continuare a ta, o urmă a existenței tale pe Pământ. Dacă ești fericit pentru că ți s-a îndeplinit un vis, născut în tine demult și crescut din el însuși cu fiecare sforțare eșuată și cu fiecare lacrimă căzută, asta te validează ca menire, ca vocație, ca datorie îndeplinită, a ta față de tine, în propria evoluție individuală.

          Fericirea poate fi aceeași la orice vârstă, ca intensitate, dar diferită ca izvor. Poate să vină din tine, din lucruri materiale sau din conexiunea inexplicabilă cu alte suflete. Nu există o definiție universală a fericirii. Azi poate fi păpușa din vitrină pe care ai crezut ani de-a rândul că nu o vei avea niciodată. Maine poate fi privirea lui pierdută în petalele trandafirului pe care și-a făcut curaj să ți-l ofere, cu o frică inexplicabilă, deși ghicise demult în ochii tăi, răspunsul la toate întrebările pe care nici măcar nu i le adresasei. Sau lumina de pe chipul ei când ajungea  să se recapete pe sine prin tine, prin tot ce nu trebuia să-i spui. Doar să respiri lângă ea… Câteodată fericirea înseamnă doar să fim! Fără întrebări, fără motive, fără explicații într-o bucată de timp în care secundele s-au oprit și ai vrea să le căptușești adânc în tine, de unde să nu o poată smulge nimeni, niciodată.

           Fericirea este, de cele mai multe ori, îndrăzneala de a ieși din zona de confort. De a face, într-un moment de îmbinare perfectă a nebuniei cu luciditatea cea mai tranșantă, ceva ce nu ai fi crezut că poți face.  Sau nu ai vrut, din comoditate, din teama de a încerca noul, din lipsa alternativelor… Fericirea înseamnă evoluție, autocunoaștere și curajul de a risca. Pentru că mai bine să regreți ceva ce ai făcut decât ceva la care nu ai îndraznit niciodată să gândești gândul sau inima.

          Fericirea e aceeași, de inefabilă ieșire din tine, având mereu impresia că o poți împărți cu toate celelalte miliarde de oameni de pe planetă, dar totuși mereu alta… Și mereu inepuizabilă… Prin orice ar trece, sufletul găsește întotdeauna resurse pentru a se regenera și pentru a primi în toate straturile sale cele mai profunde, explozia și extazul unor clipe devenite și instaurate pentru totdeauna, ca miracole personale. Pe care, dacă l-am parafraza pe marele Mircea Eliade, ar trebui să ni le descifreze cineva   ca să le recunoaștem, să ni le explice. Ne trebuie oare înțelepciune pentru a ne da seama că suntem fericiți? E oare mai fericit un copil în inocența și naivitatea lui cu care crede în minuni decât bătrânul șlefuit de-a lungul vieții în incercări, dar și în conștientizarea unor minuni din viața lui? Cred că despre fericire și despre iubire nu vom înceta niciodată să ne punem întrebări, nu vom înceta nicicând să le retrăim ca pe adevărate revelații, momente unice, irecuperabile și inexplicabile ca intensitate.

          Și din atâtea veșnice întrebări, aș lansa către voi, cititori ai acestor gânduri, o întrebare la care dacă am găsi răspunsul, am avea, poate, mai multe fericiri… |Sau poate tocmai asta ar anihila filonul emoției, prin însăși încercarea de a controla mersul lucrurilor ce-și au rostul lor în Univers, nepătruns pe deplin, vreodată, de firea omenească?

          Și totuși, nu ma pot stăpâni să nu mă întreb, să nu vă întreb: este oare fericirea destinul trasat de la naștere căruia nu i ne putem, nicicum, sustrage, sau este doar rezultatul propriilor alegeri? Putem încadra la destin întâlnirea întâmplătoare a sufletelor pereche dintr-o viață sau e mai bine să credem că noi am făcut ceva, miraculos, pentru a trăi legătura imuabilă cu acelea? Sau mai degrabă trebuie să intuim, să recunoaștem și să învățăm să asimilăm clipele și oamenii cheie pe care îi întâlnim în cale? Și oare experiența trăirii unui moment de deplină ieșire din tine pentru a îmbrățișa întreaga lume poate fi asigurarea că, în aproape aceleași condiții de desfășurare a lucrurilor, sufletul se va așeza de  la sine în matca amintirii acelor clipe extatice, creînd astfel premisele unei alte fericiri? Și dacă da, vom fi la fel de fericiți, sau mai puțin sau mai mult? Depinde asta de vârsta, de oamenii care ne populează universul interior la un moment  dat, sau pur și simplu, nu depinde de nimic, fericirea fiind pur și simplu, fluidă, firească, inexplicabilă? Și ar mai fi întrebări? E mai bine să fii mai inteligent ca să fii fericit sau din contră, căci oamenii care preferă să nu analizeze, ci doar să trăiască momentul, cei care nu-și pun întrebări, se mulțumesc cu mai puțin și ajung mai repede să fie fericiți? Dar în același timp, dacă nu au dorințe, idealuri pentru care să lupte, pot spune ei că sunt fericiți?

           De aceea cred că fericirea este relativă. Unică, individuală și poate nu mereu de înțeles pentru ceilalți. Și oare ar trebui să conteze asta? Sau poate mai mult întrepătrunderea fabuloasă a unirii a două sau mai multe fericiri în aceeași bucată de vreme?

          Și aș mai vrea să știu ceva: fericirea trebuie programată după cum ne cunoaștem și știm că reacționăm sau ne simțim în anumite momente, sau oare trebuie să ne lăsăm creați și conținuți de ea însăși, dându-ne voie, natural, spontan, să trăim?

Și oare aș fi fericiți dacă am găsi răspunsul corect la aceste întrebări, descoperind algoritmul fericirii?