Dimineața celor doi tineri se scursese dulceagă și caldă, frumoasă și trufașă, înmuiată în farmecul sticlos al soarelui, lucitor precum ochii lor absorbiți unul în altul. Pierduți în mantia călduroasă a glumelor și a râsetelor zglobii, vibrația fierbinte a zilei îi relaxase și le dăduse pentru un scurt și pătrunzător moment, iluzia alunecoasă a fericirii. Până în clipa în care Patrick găsise întâmplător un mesaj din telefonul Enyei… Fata abia ce i-l înmânase prietenului ei cu scopul ca el să-i facă o fotografie, ea imediat țâșnind către un copac a cărui imagine dorea să creeze decorul perfect pentru imortalizare… Când melodia de sosire a mesajului risipise, crud și fulgerător, vraja…
” Îmi doresc să fiu din nou cu tine, lângă tine, în tine! Te-am așteptat atât! Armand.”
În primele secunde, crunte precum tăișul unui iatagan, Patrick crezu că nu a citit bine, sau că nu a înțeles adevăratul tâlc al mesajului. Îl derulă cu o repeziciune tremurândă, refuzând să creadă realitatea ce-i apăruse la orizont ca un nor prevestitor al unei crâncene furtuni.
” Poate a greșit numărul… Cine e Armand? ”
Și mintea începu să-și învârtă amețitor rotițele. Numărul de pe care fusese trimis mesajul nu făcea parte din contactele telefonului, părea ori că acum îi scria prima dată și,deci era o cunoștință recentă, ori era o greșeală… O privi pe Enya cu ochi iscoditori. La rândul ei, adolescenta îi scruta chipul pietrificat, neînțelegând de ce întârzia cu fotografia… Așa stand cuminte în pâcla fierbinte de vară ce se pornise din ce în ce mai deasă, fata, nedumerită și aproape împietrită, părea o păpusă de porțelan într-o vitrină… Adăpostită sub bolta falnică a brazilor, Enya aștepta cu ochii aproape închiși în lumina ce stătea să se piardă printre dârele de nori cucerite de suflul apusului de iulie… Ghici după trăsăturile descompuse ale prietenului ei că ceva nedorit se întâmplase și brusc, zăpușeala de afară și din ea se transformară în reci șiruri de transpirație.
Patrick aflase astfel, cu stupoare, după câteva minute grele precum niște ghiulele, că prietena lui obosise la un moment dat, nefast pentru ei, să se simtă nedorită în felul în care însemna pentru ea, la 17 ani, dorința. Hotărâse, deci, să devină femeie printr-o escapadă pe cât de spontană aparent, pe atât de bine ticluită. Armand o plăcea de multă vreme și pentru că Patrick nu-l cunoștea, i se păruse persoana potrivită să o scape de povara de care toate prietenele ei se eliberaseră. Considerând că ea nu trebuia să facă notă discordantă, căci nimănui nu-i plăcea să fie văzut drept ciudatul găștii, fata obosise de ceva timp să fie ținta glumelor și a apropourilor tinerelor pregătite déjà să dea lecții în domeniul cel mai disecat și mai controversat al adolescenților. Doar ca Enya uitase în toată această aventură care o ispitise încet-încet, să-i mărturisească lui Armand un lucru esențial: acela că ea avea cu alt băiat o relație de câteva luni bune și de care întreg anturajul ei și al lui Patrick știa. Cum ar fi putut să facă asta fără să-l rănească? Nu exista vreun mod. Avusese de ales între a nu se arunca și a păstra prietenia lui Armand sau învingerea presiunii de a intra în firescul lucrurilor, așa cum sunt văzute la 17 ani…
Ochii de un negru apos și umed îl readuseseră, pe Patrick, pierdut cu privirea în telefon, abrupt, la realitate. Ploaia scurtă și rece, pornită brusc, cădea grea, parcă despicându-i. Se uită la Enya la fel de stupefiat, cu o meticulozitate specifică prezbitismului… Cuvintele îi mocneau dureros în minte, sfredelindu-i tâmplele și adâncindu-i cuta orizontală dintre sprâncene.
– Da, te ascult… Deci, îl cunoști de câteva luni, dar nu mi l-ai prezentat niciodată.
Enya răspunse gâtuit, printre suspine sacadate:
– Nu am considerat necesar… Nu făcea parte din gașca noastră de prieteni. Așa cum tu ai niște prieteni pe care eu nu-i știu, cu care ieși…
Băiatul o asculta privind-o drept, adânc, în plin. Căuta și aștepta motive să o înțeleagă…Și poate, să o ierte! Furia însă boloboresea în toată ființa lui… Își modelă, totuși, a nu știa câta oară, vocea:
– De la a ieși în gașcă, la a ajunge ca el să-ți fi scris mesajul ăsta, e ceva cale… Bănuiesc că nu mă crezi idiot. Deci?
Enya își reținu cu greu lacrimile și-l străpunse cu un zâmbet strivit:
– La început nu mi-a dat vreun semn că m-ar vedea altfel decât ca pe o amică. Nu mă suna, nu-mi scria, ne întâlneam pur și simplu cu toții, ba la o aniversare, ba la vreo expoziție. Când tu nu puteai ieși!
Tensiunea creștea între ei ca un bulgăre…
– Adică e vina mea! Enya, eu dau bacul… O să vezi și tu anul viitor cum e!
Și vocea fermă, aproape transformată în țipăt, a iubitului ei , o zgudui…
– Nu am spus asta… Doar că la un moment dat a început să caute ocazii să mă vadă. Nu am bănuit nimic…
Sângele pulsa înfierbântat în toată ființa lui.
– Nici când te-ai culcat cu el nu ai bănuit ceva? Ce ai zis, că faceți un experiment chimic?? Da, știu că-ți place chimia, ai o scuză, nu?
– S-a întâmplat într-un moment în care tu nu mai aveai timp să vorbim sau măcar să ne scriem. Și, eram un pic luată…
El o privi siderat… Încă rula cuvintele ei cu viteza unui carusel, încercând să le proceseze.
– Știi, m-am cam săturat să facă fetele mișto de mine! Și mai am și prieten… A fost ceva între amețeală, atenția unui băiat și curiozitate… Am vrut să am și eu ce povesti fetelor!
Rămăsese năucă, privindu-l tocit, prin el, cu lacrimile arzând-o încăpățânat pe obraji, încercând să pătrundă starea băiatului, încremenită între tăcere, furie mută și tensiunea spumoasă cu care, de minute bune, își încrucișase brațele, aruncându-i sentențios și răzleț, câte un colț de privire buimacă. O rugase cu vocea, aburită, aproape inconsistentă, să nu-l sune sau să-i lase vreun mesaj…
Clocotea în el un amestec de gânduri și sentimente pe care nu știa să le înțeleagă și care îl răvășeau, distorsându- i natura ordonată și riguroasă cu care se simțea confortabil să abordeze lucrurile…Își dădea timid seama că dragostea are multe fațete, asemenea pliurilor unui evantai multicolor pe care abia acum învăța să-l mânuiască.