Cu ochii pierduți în privirea strălucitoare a Luanei, Angel îi sărută mâinile delicat, amănunțit și fără grabă. Îi savura atent mirosul și textura pielii, cu disperarea extazului de a o fi descoperit-o. Continuând să o privească fix, până dincolo departe, în ea, Angel îi sărută, fluid, ochii, cu inima bubuind. Căută să liniștească în el gândurile și adrenalina ce-l străbătură îndrăzneț, ca un asediu: „Indiferent ce va fi, iubita mea, trebuie să-ți rețin chipul… Orice altceva suportă amânare, dar nu asta! E esențial… Ca să pot supraviețui. Mă voi hrăni cu trăsăturile tale, mă voi încărca din bucuria molipsitoare cu care iubești tu viața! Voi prinde putere din zâmbetul tău, așa mic și inofensiv, ca un nasture, cum e el… Unic și perfect! Singurul care ar putea să mă scoale din morți! Luana, iubita mea frumoasă, e vital să nu te uit! Trebuie să pot să mă trezesc cu privirea ta! Trebuie să știu să te reconstruiesc din umbrele tale pe perna mea… Și din adierea viselor în nopțile în care ne vom întâlni. Chiar dacă mâine ar fi să ne despărțim, tu vei rămâne cu mine, legată de mine pentru totdeauna; cu ochii te iau din tine și te duc cu mine peste tot! Ai auzit, da? Nu știu tu, dar eu nu pot fără tine! O să fim amândoi mereu, o să te port cu mine pretutindeni, ca pe o umbră! Sau ca pe un suflet de rezervă! Ai înțeles? Ia-o ca pe o promisiune! Știi tu, ne suntem rău necesar unul altuia!”
Lacrimile din gât, ivite cu forță și pe neașteptate, îi opriră fluxul săruturilor camuflând în el temerile și dorul veșnic de Luana. În ea se adunase întreaga iubire pentru tot ce exista frumos și sacru în lume, depășind de departe orice iubire față de orice femeie care ar fi trecut vreodată prin viața lui, fie ea mamă, soră, prietenă sau iubită… Lângă Luana, bărbatul se regăsea, în fiecare clipă, cel care fusese totdeauna și nu știuse… Sau poate tocmai începuse să devină, iubind Femeia din ea și din toate timpurile, într-un mod total și irecuperabil, în evoluția sa de la adolescent la tânăr în care iubita lui îl însoțea, fidel,ca o umbră, luminând calea și prăpăstiile din el.
Pentru că însăși Luana era ceva nou, ce nu mai întâlnise nicăieri niciodată și deși Angel nu cunoscuse până atunci prea multe femei, știu, instinctiv, că în ea se adunaseră toată culorile lumii și echilibrul de care personalitatea avea nevoie… Căci pentru el, iubita lui nu era o femeie. Ea era FEMEIA!