Recenzie: Întoarcerea din rai- roman
Autor: Mircea Eliade
Editura: Litera, 2010
Nr de pagini: 268
Pentru că se apropie luna de naștere a lui Eliade, vă prezint, pe scurt, o carte complexă și profundă, a întoarcerii din rai ( raiul unei lumi ordonate pe care generația tinerilor Bucureștiului interbelic încearcă în zadar să o regăsească) avându-l în centrul acestei căutări pe Pavel Anicet, un adevărat apostol al acestei lumi pierdute, alături de fratele său, nu întâmplător botezat Petru, dar și de cel mai bun prieten, David, cel din urmă păstrător de castitate, devenit ținta glumelor celor din gașcă.
Mircea Eliade a scris primele capitole din romanul ce avea să se intituleze “Întoarcerea din rai” spre sfârșitul călătoriei sale de studii în India (1928-1931). La Calcutta redactează primele capitole din romanul numit inițial “Victorii”, iar mai târziu, “Petru şi Pavel”. După publicarea “Maitreyi”, care a cunoscut un succes răsunător prin tematica unei povesti halucinante a unei iubiri imposibile, revine asupra manuscrisului început la Calcutta. Cartea a fost intitulată definitiv “Întoarcerea din rai” şi a apărut în ianuarie, 1934. Povestea este continuată în romanul HULIGANII.
” Întoarcerea din rai” este romanul cu şi despre o generație, chinuită de un prezent dificil si câteodată absurd care s-a născut și trăiește încă in anonimatul bruiat de media isterizantă a zilelor noastre.
Personajul principal al romanului este un tânăr fermecător, cuceritor prin vocație, Pavel Anicet, un bărbat cultivat si talentat care posedă toate șansele sa devina un „cineva”. Prietenii lui: David, Emilian, Eleazar, își trăiesc cu febrilitate si intensitate experiențele, iubiri si uri pătimașe, dar și lipsa de speranță care îi îndeamnă din când în când la evadări în beții teribile. Eroii romanului sunt intelectuali, care, aparent superficiali și ignoranți, caută cu disperare sensul, substanța existentei lor. Cel mai des se regasesc triști, deznădăjduiți, resemnați. Este vorba despre o generație care își privește destinul in ochi, într-o sfâșietoare platitudine si deprimare. Peste toate astea vine ca un blestem al tinerilor incapabili să-și afle rostul existenței, neputința lui Pavel de a alege între cele două femei pe care mărturisește că le iubește la fel, dar diferit, urându-le în același timp, pentru că, dacă nu le-ar fi întâlnit pe Ghighi și pe Una, ar fi fost liber. Îl surprindem, atât în dialogurile cu ceilalți(puternice, spumoase, dureroase, uneori chiar în fraze scurte, ca un foc de mitraliere), cât și în abundența introspecțiilor( zugrăvind un om veșnic neîmpăcat cu sine, oarecum în contratimp cu evenimentele colective, cum ar fi greva de la Atelierele Grivița, care nu-l clatină și nu -l decuplează de la gândurile personale), într-o eternă căutare de sine.
Este romanul care descrie „dramele” și „acțiunile” tinerilor din perioada interbelică, ale celor care au ratat „războiul”, dar care vor să se implice în societatea nou formată, neexcluzând de aici „aventurile” de orice tip: intelectuale, sexuale etc. Pavel Anicet, unul dintre liderii „grupului de la Corso” (cafeneaua în care se adunau și discutau filosofia generației), este portavocea scriitorului care împletește aici perspectiva narativa la persoana întâi cu omnisciența naratorului obiectiv, la persoana a treia, alunecând firesc una din alta, în ciuda limbajului savant, pe alocuri bombastic, ca pentru a impune figura protagonistului ce monopolizează economia romanului.
O poveste și despre ce înseamnă familia sau prietenii, o lume și despre săraci și frustrările lor, ca și despre aceleași frustrări descoperite la altă scară și la cei mai ajunși, pradă, însă, și ei, acelorași frustrări care-i împing în păcate( adulter, viol, etc.) Și, dincolo de tot, o poveste despre iubiri aproape ireale, pentru două femei total diferite, ele însele capabile de sentimente desprinse dintr-un tărâm fantastic, totul nefiind decât un pretext literar prin care Eliade caută sensul vieții, la toate nivelurile ei, pe care, de altfel, nici nu-l află, având în vedere finalul romanului pe care prefer să nu vi-l dezvălui.
Cele trei părți ale cărții sunt redactate în registre stilistice diferite, fiecare din ele căutând să descopere soluții existențiale cu care se confruntă, pe lângă Pavel, alte personaje, cum ar fi David și Emilian, încercând, pe rând și împreună, să afle sensul victoriei.
Întoarcerea din rai este în fondul său metafizic, înainte de toate, trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă, descompunerea lui Faust, așa cum îl strigă una dintre iubitele sale, cea care declară că nu poate trăi fără el.
” – Am să mor, Faust ! Are să fie mai bine atunci… Ai să fii și tu liber, ai să poți face ce vrei, atunci…”
Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și mediocră raiul se dizolvă, devenind vis.
„ Dumnezeule, de ce mor toate, de ce nimic nu supraviețuiește viu și întreg până la urmă, de ce toate sunt muritoare și fără rost ? ”
Scris pe un fond dens filosofic, într-un limbaj păstos și fraze bogate, uneori greu de urmărit, , mixând potrivit cuvintele simple cu neologismele, foarte frecvente în bogăția textului, romanul are și episoade aerisite prin scurte descrieri de natură, simple, precise, ori prin prezentarea concretă, aproape geometrică a interioarelor, ca și prin detalii fizice sau vestimentare, pline de culoare și semnificație în creionarea personajelor.
O carte despre discontinuitatea existenței, despre perspectiva epică asupra timpului ( acțiunea se petrece în prima parte în 12 ore, a doua, într-o zi și a treia, în două zile, cuprinzând, însă, o lume plină de meandre abrupte și creând impresia că trăim mai multe vieți deodată, în galop), prezintă un ” Mircea Eliade familiar, discursiv, meditativ, … o diversitate care surprinde, nedumerește, interesează sau dezamăgește”, consideră criticul literar, Pompiliu Constantinescu.