Fragment de roman în lucru

Nu pune botul, proasto!

Luana opri televizorul și aruncă telecomanda în colțul canapelei, în timp ce privea ecranul telefonului cu ochii mici, mușcându-și buza de jos, de două ori, dureros. Începuse să se concentreze la ceva ce-i atrăsese atenția. Câteva secunde citi mesajul cu sprâncenele încruntate și trăsăturile chipului crispate.
“ Ce puii mei vrea iar ăsta? Chiar nu înțelege? “
Și se hotărî brusc să meargă să se vadă cu Codruța. Așa măcar nu mai dădea curs la discuții cu toții amorezații care îi găseau la sugestii profilul de Facebook sau Instagram, abordând-o în feluri mai mult sau mai puțin ortodoxe. De ceva timp i se întâmpla tot mai des, deși nu crezuse înainte că se va preta la asta. Însă uite cum se nimerea ca pretendenții ce se dădeau loviți de farmecul ei (“Mi-au plăcut enorm ochii tăi, nu mă mai pot gândi decât la ei! “, “ Ai un zâmbet de mă bagă-n boală, să moară mama! “, “Din poze pari o tipă interesantă, altfel nu te-aș fi abordat, nu mă încântă oricine, să știi!“) o prindeau ba în vreun moment de plictiseală , ba voia să se distreze pe seama lor. De altfel, nici nu dădea prea multe șanse unei astfel de relații, dar îi plăcuseră întotdeauna experiențele și noul.
Se întâlnise cu Codruța la ceainăria unde se vedeau de fiecare dată când voiau un moment de liniște impregnat cu muzică relaxantă. Frigul de afară dădea să se topească, deși iarna încă nu se voia dusă. Nu conta, avea nevoie să se consulte cu prietena ei cea mai bună din liceu.
Codruța o certase, când o auzise cum stătea ea cu bărbați necunoscuți de vorbă la telefon:
“– Ai înnebunit? Te văd eu, Doamne-Ferește, ca proastele alea de pun botul la așa-zișii soldați americani văduvi, care jonglează cu inimile femeilor singure și vulnerabile până astea ajung să-și deschidă conturi să le trimită bani ca să poată, vezi Doamne, bietul om să poată să-și ajute copilul orfan de mamă, rămas în grija bunicii cât tata e plecat pe front în Irak. Vai de capul, fată, vezi că lipsa le face pe unele toante rău… Eu tot sper că nu e cazul tău. Oricum, partea bună e că așa te apuci și tu de engleză, că doar nu te aștepți să vorbească ăla româna! “, adăugase prietena ei pe un ton jumătate serios, jumătate ironic.
Luana o privea nehotărâtă. Nu știa dacă să ia în serios temerile Codruței, care, defel, era ultracerebrală și analitică. Uneori chiar credea că ea nu se va îndrăgosti niciodată, că trebuie să treacă întâi pe hârtie. Și atunci cum ar fi putut să înțeleagă aventurile Luanei care treceau drept pierdere de vreme?
Era printre puținele lucruri din viața ei pe care le simțea fără să le poată explica și de care nu se putea lipsi. O voce interioară o trăgea mereu, în momentele esențiale, către Codruța. Ca o piesă de puzzle spre întreg.
Era ceva mai puternic decât propria rațiune și nu avea argumente. Doar știa că trebuia să fie acolo.