Bâzâitul televizorului se întrecea cu viteza gândurilor ei. Oftează și-și caută mobilul. Intră pe Facebook, iar primele publicații o aduc rapid la realitate : numărul morților creștea vertiginos, se lucra de zor la fabricarea unui vaccin Anticovid, iar apariția testelor în farmacii și clinici amenința să se transforme într-o isterie. O mulțime de persoane în spitale și altele, numeroase, izolate la domiciliu sau intrate în carantină după întoacerea din zonele marcate pe hartă cu roșu închis, adică atinse de o incidență foarte ridicată a virusului. Luana spera să nu fie cazul să se izoleze sau să intre în carantină la sosirea în Italia, asta i-ar fi îngreunat situația, era programată la operație două zile după aterizarea la Milano. Nu prea știa diferența între cele două forme de izolare, așa că intră repede pe internet să se lămurească. Informațiile nu erau clare, ba chiar se contraziceau, așa că renunță să mai citească. Poate nu găsise sursele potrivite, sau nu se putuse concentra suficient. Un lucru înțelege sigur: că în ambele cazuri, operația sa va fi întârziată. Înțepături dureroase îi cuprind degetele de la mâini și senzația că are nevoie de baie, ca totdeauna când stresul începea să o stăpânească.
Se calmează instantaneu repetându-și în minte că era doar reconstrucție cu scop estetic, nu depindea viața ei de asta. O întrebare ca o gheară i se înfige în minte, iar stomacul continuă să se încovrige : oare ce se va întâmpla cu bolnavii care trebuie să ajungă urgent dintr-o țară în alta pentru un tratament sau o operație vitală? Erau deja condamnați? Se vor testa, se vor izola, se vor trata contra Covid, dar vor muri poate de boala lor? Sau invers?
Luana tresare și simte durerea gândurilor până în vârful picioarelor. Trăia o lume noua. Amenințătoare și imprevizibilă. Voia să se termine, în optimismul ei spera ca toată această nebunie să dispară cât mai curând. Nu pierduse încă pe nimeni în lupta cu noul virus, dar numai gândul că ar fi putut să se întâmple îi dă senzația de vertij. Gura i se uscase, iar căldura toridă din cameră credea că avea să o lichefieze. Cu greu se ridică și pornește aerul condiționat. Ghemuită în fotoliu, Carmen picotea cu ochii la serialul „Fabrica de bani”.
Luana bea apă apă din sticla de pe masă, apucă de pe canapea cuvertura albă cu ciucuri și o învelește pe Carmen. Cu bărbia căzută și gura întredeschisă, aceasta pare că nu o vede, nu se mișcă, ci doar privește fix, neclintit către ecran. Pieptul i se înalță imperceptibil, semn că respiră.
Un curent electric o străbate din nou pe Luana cu ochii la verișoara ei. Părea un muribund care-și căuta speranța în televizor. Fabrica de speranțe.