Era o zi înnorată în septembrie 2005, iar eu stăteam pe o piatră la ieșirea din penultimul sat de la graniță, așteptând o mașină care să mă ducă mai departe.
Voiam să fug de tot ce mă ținea agățată de locurile acelea în care mi se întâmplaseră cele mai urâte lucruri din viața mea de până atunci. De aș fi putut, m-aș fi făcut una cu vântul ce învolbura praful de pe drum. Ochii mi se infipseseră uscați, imobili între firele gardului de sârmă ghimpată din fața mea. Peste ele, deasupra, un unghi de păsări călătoare tăia aerul și liniștea. Privirea îmi alunecă moale peste vârful pantofului prăfuit pe care urca, domol, o furnică. Tălpile mi se înfipseseră grele în pământul zbârcit de căldura verii abia plecate. Aș fi vrut să calc în picioare tot ce mă împiedica să ajung acasă, de la firul subțire, aproape invizibil al prafului de pe șosea, la pietrele și bolovanii ce se întrezăreau departe, în câmp, la vamă. Orizontul începea să capete culori de apus și, deși de obicei imi plăcea apusul, acum o frică nedeslușită mă căptușea pe interior odată cu el. Conturul grosolan al norilor mătăhăloși înnegura cerul.
Îmi scăpă un oftat trist, șuierător, ca o viforniță. Frigul ma cuprindea treptat. Seara stătea să cadă. În spatele meu șerpuia lung drumul vechi, neasfaltat. Străjuit de mărăcini, se pierdea în zare, departe, tăcut ca o trădare ascunsă. De acolo venisem, de departe, ducând după mine amintirile unei tinereți zbuciumate și cioburile unor visuri sfărâmate. Începusem să nu mai am răbdare tot așteptând să plec de acolo. Timpul părea să se fi șters și începui să mă întreb dacă nu are să mă înghită.
Un glas gros, metalic, mă întoarse la momentul viu, al prezentului:
- Bună seara! Vă ajut cu ceva domnișoară ?
Scrâșnetul roților ce franaseră brusc în fața mea și vocea guturală a șoferului mă aduseră la realitate. Ce noroc pe mine să vorbească română! Pocit, dar aproape corect! O pală de curent mă împinse către valiza cea mică ce era pe cale să se răstoarne în fața mașinii. O prinsei totuși, sub greutatea rucsacului de munte ce mi se mișcă înconfortabil în spate. Venele gâtului mi le simțeam umflate. Palpitau agresiv. Începea să mi se facă și foame.
- Trebuie să ajung în România în seara asta! Fratele meu e pe moarte.
Gura mi se uscă împiedicându mă să continui. Căutai să mi regăsesc saliva și vocea. Ploiaia care începu brusc să cadă mă ajută, umezindu mi buzele. Rosti apropiindu-măbde geamul portierei pe care îl deschisese mai devreme, salvatorul meu :
- Aș vrea să-l mai prind în viață!
Bărbatul să tot fi avut vreo 50 de ani, iar chelia completă îi făcea și mai osos chipul cu doi ochi rotunzi, negri. Răspunse clar, printre buzele subțiri :
- Vă duc până la Oradea. De acolo sunt.
Oradea era aproape. Apoi și acasă devenea tot mai mic și mai apropiat. Undeva, acolo, între ziduri, palpita jumătatea cealaltă a copilăriei mele. Zâmbetul fratelui meu cu care mă condusese la aeroport atunci când plecasem, să tot fie aproape anul de atunci, era viu, ca ieri. Parcă ar fi știut că așa trebuie să-l țin minte, că e greu să ne revedem. Că poate el nici nu va apuca să mă vadă…
Iar eu, eu însă, mă pregătesc să-l întâlnesc. Începui dintr-o dată să spun în gând Tatăl Nostru. Și o promisiune : “Voi juca table cu tine cât vrei. Nu mi-a plăcut niciodată, dar știu că e una dintre pasiunile tale. Te rog, nene, așteaptă-mă, vin, mai stai puțin. Promit că o să mănânc cu tine și fasole cu ciolan. Nici asta nu mi-a plăcut niciodată! Dar abia aștept să mă bați și să te ascult cît ești de încântat de cum ți-a ieșit mâncarea !
Mai stai puțin, acum vin, sunt la Oradea, nene ! ”
Șoferul stătea cu spatele drept, rigid, lipit cu ochii de geamul din față. Simțeam cum mă privea cu coada ochiului, respectându- mi tăcerea. În gând reluai, a doua oară, ca un refren dătător de viață, rugăciunea.