În amintire!

Cami chiar a existat! Noi am existat…
12 noduri
Cami a fost vecina și prietena mea din copilărie. Ne-am cunoscut la grădiniță, nu am făcut același liceu, ba chiar după generală ne vedeam doar în weekend și mai mult în vacanțe. Fiecare cu viața ei, fiecare cu alți prieteni, dar de fiecare dată la fel de deschise și conectate sufletește. Mereu diferite, mereu completându-ne. Mereu cele mai bune prietene.
Cami a fost unul din sufletele mele pereche. Se apropie Paștele și, ca de fiecare dată, mă întorc cu gândul la copilărie. Era una dintre cele mai așteptate perioade din an. Și era mereu și cu ea. De la febra Deniilor până la minunea Învierii Domnului și la plăcerea simplă de a ciocni un ou și de a mânca împreună cozonac. Mult timp nu am înțeles pe deplin semnificația spirituală a acestei Sărbători, știam doar că era ceva măreț, câteva zile pe care le așteptam tot anul și pentru care emoțiile, împletite cu parfumul de zambile și pomi înfloriți, nu aveau niciodată suficient loc în noi. Era Săptămâna în care bunicii noștri ne învățaseră să mâncăm de post, în care mergeam împreună la Spovedit și în care ne puneam dorințe pe nodurile făcute la o sfoară sau o fundă, la fiecare dintre cele 12 Evanghelii din Joia Mare. Pe care ni le mărturiseam una alteia, cu lumina și bucuria aceea a nerăbdării de a le vedea îndeplinite. Unele chiar se îndeplineau. Poate si celelalte. Dar nu le mai țineam minte pe toate. Uitam și ne promiteam de fiecare dată că la Denia din Joia Mare a următorului an, o să ni le notăm. Pentru noi era prilej de a ne cumpăra haine noi și deosebite, de a mânca feluri de mâncare pe care le mâncam doar atunci și prilej de a strânge, ca pe un buchet, amintiri unice cu care ne hrăneam sufletește până la Paștele următor. Era Sărbătoarea după care mirosul de ceară ne însoțea mult timp, ca un felinar salvator în noapte, ducând cu el amintirea efortului cu care ne străduiam să ajungem acasă cu lumânarea nestinsă. Lumânarea cu care luasem Lumina Învierii și cu care înconjuram casa, păstrând-o apoi alături de vaza cu narcise și ghiocei-clopoțel, până se topea. A rămas un miros unic, pe care nu l-am mai găsit de atunci.
În fiecare an de Paști mi-e dor de Cami. De câțiva ani nu mai pot să-i spun: Hristos a înviat! De câțiva ani, Cami nu mai este… În pragul maturității sale. A învins-o boala! Am reușit să o văd cu ceva vreme înainte, când încă mai spera. Când Cami nu mai era cine știam. Era doar o urmă a ei. Era vara în care mai spera. Rămăsese însă omul Cami, sufletul ei, prietenia noastră. Zâmbetul ei larg, aparent ignorant, lumina blândă a ochilor ei căprui și optimismul ei nebunesc. Cu care lua în râs problemele. Nu am fost acolo când a plecat. Nu am știut nici când se pregătea. Pentru că ea, Cami, a vrut să-mi lase un cadou pe viață. Un cadou sacru, a cărui încărcătură sufletească nu o va egala vreodată altul. Un cadou care mă obligă. Mă obligă să nu o uit și să nu-mi dau voie să nu cred în prietenie. Eram în vacanță, la câțiva kilometri de ea, în noaptea aceea de august. O noapte senină cum era Cami. Atât de senină și de puternică încât nu a vrut să lase pe cineva să-mi spună că ea nu va mai fi. Că mai era puțin până să nu mai fie. Nu a vrut să-mi răpească bucuria vacanței. Cami a plecat lăsându-mi cel mai de preț dar: dovada prieteniei ei. Dovada iubirii adevărate, necondiționate. Aceea care chiar există. Cami a vrut să plece fără ca eu să știu. Ca să nu mă întristeze. Nu a vrut să fiu lângă ea, așa cum fusesem de atâtea ori. Și a plecat fără să-mi dea șansa de a mai putea face vreodată pentru ea ceva la fel de important și de măreț precum darul ei. O dovadă sfântă a trecerii sale prin lume și a ceea ce am însemnat eu pentru ea. Cami, un om simplu și un suflet deosebit. Cami, un dar neprețuit pentru mine. Cami, un simbol al prieteniei!
Vine, din nou, Paștele! O să merg să-i mă rog pentru ea. O să-i aprind o lumânare. De data aceasta, mirosul de ceară nu mai aduce febrilitatea așteptării dimineții cu ouă roșii, nici bucuria de a mânca împreună cozonac după ce ne-am Împărtășit. De data asta lumânarea e drumul până la cer… Nu mai e simbolul Paștelui, e simbolul prieteniei.
— Cami, când o să vin și eu la tine, abia aștept să ne punem din nou dorințe pe noduri! Poate acolo, în veșnicie, nu o să le mai uităm!