– Bună, Adrian! Continuăm seria interviurilor dedicate autorilor români, încercând să te cunoaștem. Așadar, este primul interviu pentru un blog, sau o premieră în acest domeniu?
A.P.: – Bună, Laura Ilinca! Da, cred că nu am mai dat vreun interviu pentru un blog, sau dacă am făcut-o, nu îmi amintesc.
– Înainte de toate, atunci când cunosc un scriitor, prima curiozitate este de ce incepe cineva sa scrie, ce anume declanșează asta și ce face să continue? Și apoi, tu de când scrii?
– A P. : – Aici e povestea e destul de lungă și aș avea nevoie de multe, multe pagini pentru răspuns. Rezumatul poveștii este cam așa: fratele meu era prin clasa a opta la liceul de muzică “George Enescu” din București, iar într-o vizită, m-a luat cu el la școală, la o repetiție la pian, căci asta studia pe atunci și într-o pauză, când profesoara ieșise din clasă, el, fratele meu, care studia împreună cu o colegă, i-a recitat, așa, cu patos, câteva versuri, Aureliei, (așa o chema pe colegă), susținând, desigur, că îi aparțin. Reacția acesteia, însă, de uluire și admirație și sărutul recompensă mi-au rămas întipărite adânc în memorie. Din acea zi am înțeles cumva în mintea mea de copil de clasa a doua, că poezia e o minune și dacă poți scrie versuri, fetele te vor recompense cu pupături.
Mai târziu, mult mai târziu, am aflat că acele versuri nu aparțineau fratelui, deci recompensa a fost cumva,ilicită, către un destinatar fraudulos. Dar nu mai conta, căci eu eram deja virusat.
De atunci, n-am încetat să scriu niciodată, și să citesc, desigur…
– Daca ar fi sa dai o definiție a scrisului în raport cu tine, care ar fi aceea?
A.P. :
– uneori încalci regulile
născocite de oameni
doar pentru asta sunt făcute
nu?
când sentimentele te ard
bat în pieptul tău despuiate
asteaptă să le mângâi
să le vorbești
să le asculți
poezia
face toate aceste lucruri
și chiar mai mult decât atât
când faci dragoste
nu te gândesti la reguli
nici când plangi
prin ploaie și faci risipă
de amintiri
nu o faci
dar dacă faci dragoste
cu poezia
chiar tu devii și poezie
și dragoste
în același timp
****
Dacă poezia face parte din ființa ta, nu contează nici unde și nici dacă ai publicat sau nu vreodată… Poezia e supapa propriului suflet și o scrii pentru că nu poți altfel, pentru că lupta devastatoare din tine trebuie în vreun fel refulată, strigată, urlată, nici nu are importanță până la urmă daca te aude cineva, fiindcă ecoul sufletului te va ajuta să te privești acolo unde nu exista oglinzi, în interiorul tău; poezia este ecograful propriei inimi…
***
poezia care nu mă lasă să dorm
are sânii mici ascuţiţi
coapsele lungi
cât o noapte polară
mă strigă nu-i pasă
de somnul vecinilor
de falsitatea lumii
poezia care mă ţine treaz
seamănă poveşti în mine
le pliveşte cu migală
mâine poimâine cândva
voi adormi lângă ea
şi candelă îmi va cânta
cântecul lebedei
p///––––
– Cum se împarte la tine timpul dedicat scrisului și celorlalte activități( serviciu, familie, alte hobby-uri)? A fost, este o prioritate?
A.P. : – Când încă aveam un serviciu, timpul dedicat cititului și scrisului, desigur, era limitat, dar de la 38 de ani, fiind pensionat medical, Dumnezeu mi-a acordat mai mult timp să mă ocup de talentul dăruit la naștere. Familia a fost dintotdeuna pe primul loc, bineînțeles, dar atunci când am căzut sufletește până nu am mai avut unde să cad, poezia m-a ridicat din nou și din nou pe înălțimi.
– Ai cunoștințe în lumea literară? Te ajuta acest lucru în evoluția ta artistică?
– A. P. : – Nu atât de multe pe cât aș dori, dar nu sunt extraordinar de sociabil. Orice prietenie artistică cred că ajută în vreun fel, atâta timp cât îți urmezi drumul propriu. Dacă rămâi prea mult pe un alt drum, vei rătăci.
– Care sunt principalele trei calități ale unui scriitor, în viziunea ta, pentru a fi citit de cat mai mulți? Și tot aici, ce contează mai mult: validarea cititorului sau a criticilor?
– A. P. : Scriitorul trebuie să aibă o singură calitate, aceea de a transmite emoții, iar pentru asta, emoțiile trebuie să fie reale. Artificialitatea în poezie ori proză se simte de la prima citire.
În privința validării, părerea mea este că dacă cititorul poate simți mesajul transmis și emoția aferentă, este suficient. Criticii, până la urmă, sunt tot cititori.
Și dacă nu există nicio validare, cui îi pasă? Personal nu scriu pentru validarea cuiva, dacă aceasta vine la un moment dat, cu atât mai bine, înseamnă că sunt pe drumul bun.
– Ce trebuie să știe cei care vor sa te descopere, despre operele tale? Ce genuri scrii, care este cel in care scrii cel mai des? Este el și cel care te pune cel mai mult în valoare ca talent literar?
-A.P. : – Nu trebuie să știe nimic despre mine sau istoricul operelor mele. Dacă rezonează cu ceea ce scriu, e suficient.
Poezia mi-e mai aproape de inimă decât proza pentru că îmi fotografiază trăirile în momentul producerii lor. Proza necesită elaborarea unor sentimente care se pot dilua sau accentua până la definitivarea operei.
– Cum au fost primite operele tale de-a lungul vremii și de către care categorii de cititori? Scrii pentru un public țintă sau pentru oricine?
A.P. : – Eu zic că cei care mă citesc, nu puțini, o fac pentru că am ceva de transmis fiecăruia, Altfel de ce ar continua să mă citească? Nu am un public țintă spre care să îmi îndrept luneta poemelor, le eliberez pur și simplu în spațiul public și cine le dorește le poate adopta.
***
mi-am lăsat poemele libere
în parc
da
așa fără lesă
cum bine ați presupus
m-am făcut că nu le cunosc
chiar dimpotrivă
așezat pe o bancă oloagă
am băut o dușcă de disperare
și una de vodcă
apoi invers și invers din nou
până la lăsarea morții
poemele mele alergau în iarba înaltă
făceau albine din viespi
făceau lebede din fluturi
se rostogoleau jucăușe
la picioarele stiletto
la roțile bicicletelor
unele chiar se citeau singure
lângă cișmeaua cu sânge
nici ele nu păreau să mă recunoască
sau să le pese de nepăsarea tuturor
doar un copil în mijlocul amiezii
cel mai desculț suflet din parc
a prins un poem de ultimile cuvinte
și a fugit cu el speriat
cu toate celelalte nu mai știu
ce s-a întâmplat
fiindcă s-a lăsat întunericul
– Daca ar fi sa dai o definiție a stilului tau, care ar fi aceea?
A. P. : – Habar n-am dacă am un stil!
– Ce ți se pare cel mai frumos și ușor( nu neapărat același aspect) in actul scrisului? Dar cel mai neplăcut si greu?
A.P. : – Cel mai frumos este să dăruiești prin scris ceea ce lipsește la un moment dat cititorului.
Cel mai neplăcut este să nu ai nimic de dăruit.
– Unde te putem citi? Librarii fizice, online, rețele media?
A..P. : -Da, da, da! Căutați doar!
– Ai un proiect literar sau mai multe în desfășurare? Când apreciezi că vei publica din nou, ce gen de literatură și unde? (Dacă nu e secret)
A. P : – Zilnic sunt pe pagina mea de facebook cu flashuri din trăirile mele, dar următorul volum va apărea prin decembrie am înțeles, la editura Bibliotheca Târgoviște, în urma ocupării locului al II- lea la Festivalul concurs de poezie creștină și patriotică de la Potlogi, august 2022 și se va numi “Lasă-ți aripile la ușă”.
– Ai scriitori preferați ce s-au detașat net de alții? Poți menționa și din literatura română și cea universală, contemporană și nu numai.
A.P. : – Am numeroși scriitori preferați, dar nu vreau să fac liste. Sunt încă o mie pe care aș vrea să îi citesc.
– Și ultima întrebare: ce calități trebuie să aibă o carte care sa fie considerata ,,bine scrisa” și să reziste in timp, indiferent de evoluția omenirii?
Îți mulțumesc.
A.P.: -O carte va rezista timpului, dacă cel care o citește se va regăsi cumva acolo, în ea… măcar parțial. Dacă nu, nu!
***
cuvintele ţi se scurg neamestecate
pe buze pe sâni pe buric
tot mai multe tot mai fierbinţi
pe sub rochie îți curg mai jos
tot mai jos înălțându-te…
mâna îţi tremură pagină după pagină
arzi dar nu te opreşti
respiri poemele mele
din ce în ce mai repede
sângerând amintiri…
pe mine m-ai uitat
pe celălalt scaun din viața ta
fără să ştii că între timp
moartea m-a cerut în căsătorie…
citești… citești… citești…
cuvintele mele fac dragoste
numai cu tine