Laura Ilinca – “Hai să ne rujăm împreună”, editura Hermann, Sibiu, 2022
A pătrunde în lumea creatorilor de romane nu e deloc o treabă la îndemâna oricui. Realizarea în sine a unui roman bun este un act temerar, nemaipunând la socoteală că, inevitabil, de aici înainte trebuie să depui ceva efort să te menții pe linia de plutire a creațiilor valoroase. La limita superioară, de pildă, ne-am putea aminti, de pe aici de pe la noi, faptul că nici măcar unui prozator eminent precum Marin Preda, cu întreaga sa pleiadă complexă de creații remarcabile, nu i s-a recunoscut pe deplin puternicul său talent, fiind și azi urât de unii – așa cum ne spunea recent criticul Eugen Simion – pentru că a devenit, fără voința sa, un fenomen compozit, un fel de prag ce nu prea poate fi trecut, pentru multele repere literare de această speță.
Lecturând recent primul roman al Laurei Ilinca, “Hai să ne rujăm împreună”, mi-a fost dat să constat că am parcurs una dintre cărțile cele mai expresive din ultimul timp. Am fost captat de stil, ca individualizare a formulării, dar și de inventivitatea tematică. Fraza curge adesea fulgurant și nu o singură dată, trăgând înainte cu coada ochiului, am trăit emoția că mai e puțin până la capăt și mă întrebam cum de va încăpea ceva esențial și definitoriu în atât de puține cuvinte care mai urmau și trebuiau să desăvârșească lucrarea.
Laura Ilinca încearcă să pătrundă în lumea creatorilor de romane cu o carte care, cred eu, îi face cinste. O carte densă, răscolitoare, cu detalii largi la fiecare pas. Încep prin a recunoaște că tema, una potrivită a fi transpusă în scenografia oricărui film de bună calitate, m-a subjugat de la primele pagini. Este, neîndoielnic, o carte pentru adolescenți, cu un substrat social special, textul beneficiind de o forţă interioară proprie şi accelerată de la o pagină la alta, te ţine cu sufletul la gură, creează un suspans fără să-ţi lase impresia că ai şti ce urmează, deși finalul ar putea fi unul deloc greu de intuit. Așa încât, întâlnim aici o artă certă a scriiturii serioase, chiar dacă avem de-a face cu o scriitoare aflată la început de drum.
Titlul cărții definește cuprinzător și tentant cu precădere o temă atractivă, arătând și în acest mod inspirația autoarei. Dar, “romanul este o carte cu oameni”, spunea Mircea Eliade la un moment dat despre această categorie de ficțiune în proză de dimensiuni apreciabile. Laura Ilinca știe bine asta și-și populează cartea cu personaje pitorești, iar pentru o bună parte din acestea se preocupă să investigheze – și o face în mod magistral – trăirile lor psihologice, ca să ne dezvăluie cele mai de seamă conflicte interioare.
Eroii principali sunt Ana și Mag, ea – o profesoară de istorie la un liceu provincial de seminariști, el – elevul ei din ultimul an. La începutul unui nou an școlar, tânăra profesoară se trezește într-o neașteptată stare de neliniște în fața unei singurătăți ce devine apăsătoare și unica sa reacție e încercarea de a conjuga practic momentul cu fuga din această solitudine care o copleșește. De aceea, prinde în brațe, aproape cu disperare, dar și cu inima complet deschisă, prima ofrandă care i se ivește în cale: propriul ei elev.
După cum putem descoperi limpede din lectura cărții, autoarea se străduiește din plin să zugrăvească, într-o manieră credibilă, o poveste a unei lumi laice într-un cadru atins cumva de tentația clerică. O poveste impetuoasă, petrecută într-un mediu plin de viață, cu inimi tinere și fragile, dispuse să trăiască patetic sau chiar nesigur. Totul pare aservit impunității și inocenței elanului tineresc, căci când este mai mare iubirea decât în tinerețe: “Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea / Celor mai bătrâni decât noi, doi copii / Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii” (Edgar Alan Poe – “Annabel Lee”). Eroii sunt tentați să se abată de la vocația lor educațională, subjugând totul unor îndrăgostiri frugale abrupt desprinse din tărâmul raționalului. Este până la urmă un fel de meditație despre bine și rău, despre moral și imoral, despre adevăr și neadevăr, o reflecție asupra lungului drum de la alb la negru, în niște împrejurări în care aproape că nu mai contează ceilalți din jur. De altfel, tinerii eroi se distrează adesea, ascultă albume de muzică la modă, e preferată trupa Holograf, au preferințe pentru poezia lui Minulescu, sunt întruchipate subsecvențe din „Războiul stelelor”…
Ana, înfățișându-ni-se uneori ca fantasmă a feminităţii, va fi despuiată de sentimente și va trăi o vreme într-un spaţiu devenit claustrofobic. Tânăra protagonistă a romanului pendulează în voie de la o lume la alta a oniricului. O întâlnim în postura de îndrăgostită iremediabil de elevul său, purtată pe un tărâm magic, dar incert, într-o ciudată călătorie cu destinul. Ea este o femeie frumoasă, grațioasă, dar mult prea tânără ca să nu-și lase imaginația să o transporte într-o lume mult visată. În plutirea nestingherită a gândurilor ei răvășite, are surpriza să observe că s-a îndrăgostit iremediabil de propriul ei elev, cu șapte ani mai tânăr decât ea. Dar tot ea e nevoită să suporte unele umilințe și nedreptăți inerente în mediul școlar autohton. De pildă, nevrând să dea satisfacție clasei care jubila la vorbele țepoase ale lui Mag, „conducător de turmă” în clasa lui, încearcă să-și apere autoritatea în fața elevilor, să evite bălăcăreala reproșurilor și obrăzniciilor lui Mag: „- Băiete, uite care-i treaba, dragoste cu sila nu se poate. La fel și învățătura. Dacă nu te interesează câtuși de puțin să aprofundezi subiectul, e pierderea ta. Am vrut să îți ofer o altă perspectivă. Îți respect, însă, decizia de a vrea să rămâi limitat. Tocmai de aceea îți propun să nu mai vii la oră. Din ce văd eu, știi suficient, o să iei proba de istorie la bacalaureat. Poți cere unui coleg lecțiile și înveți acasă. Ori singur, din carte. E clar că nu mai ai nevoie de ora mea.”
Este, până la urmă, povestea unei evadări din viața de zi cu zi, povestea unei tinere cu o sensibilitate excesivă. Romanul explorează profund subconștientul pentru a aduce la suprafață câteva dimensiuni stranii ale acestuia. Este surprinsă o latură bizară a vieții omenești, cea subjugată unei îndrăgostiri iremediabile de o ființă care, conform unor statute sociale rigide, n-ar trebui să fie compatibile cu viața cotidiană.
Lungul prolog dezvăluie parțial din conținut, așa încât unele întâmplări devin oarecum previzibile, în timp ce unele personaje aproape că pot fi recunoscute și identificate. Dar nicidecum nu poate fi vorba de vreo stângăcie inerentă debutului, ci mai degrabă de o formă de individualizare și alegație proprie, pentru că, citind povestea, devii captiv în propria-ți lectură, iar curiozitatea îți va merge într-atât de departe, încât n-o mai poți abandona decât la capăt. Alambicarea prin oniric a planurilor ideatice ne pune în fața unei povestiri halucinante, deloc ușor de digerat. Descoperim însă cu ușurință că, în fond, asta a fost și intenția autoarei, întrucât un pic de ermetizare a narațiunii sporește misterul și indiscreția, prin sudarea la un fir epic tulburător. În fond, avem de-a face cu o poveste tulburătoare, de un dramatism generos, ascuns, la modul subtil, unei percepții imediate.
Unele personaje, de regulă cele destinate a fi puse în situații limită specifice, au nume din trei litere: Ana, Mag, Ema. Altele din doar două silabe: Alin, Paul, Emil, Costin, Sorin, Călin… De aici am putea deduce că autoarea și-a ales cu răbdare și gust numele eroilor cărții sale.
Ana se pare că, subjugată unei dorințe lăuntrice, visează o poveste de dragoste, o unică poveste de dragoste a ei, chiar dacă aceasta este întrucâtva împotriva canoanelor creștinești și educative. Se autoîncurajează și se înarmează să suporte consecințele până la umilință, implicațiile n-o deranjează și n-o smulg de pe panta reveriei sale. Ea continuă cu dezinvoltură să-și pună planul în aplicare, seducătoare, fascinantă prin reveria ei sublimă, venită parcă din străfunduri de lume. Dar, în loc ca lumea să rămână fascinată de forța ei vitală și de zbuciumul ei interior, visul devine mult prea obositor pentru cei prea preocupați de grijile cotidiene, care nu-și alocă suficient timp să descopere frumuseți nebănuite chiar și în canoanele depășite moral. Așa că, seducția nu durează prea mult, lumea poate fi în stare să o condamne și s-o izoleze de îndată ce ar descoperi vreo lipsă de pricepere și de neimplicare în “adevăratele” treburi lumești.
Dar Ana mai este îndrăgostită, tot iremediabil, și de propria sa imagine. Ea nu se poate abține să-și suscite singura plăcere pe care o are, visul. Trăiește într-o naturalețe autentică, nativă, naște dorința de a pluti mereu la suprafață, dar trăiește totodată și sub apăsarea brutală a eliberării dintr-un legământ cu sine, fiind în același timp și posesoarea ideală a unei naivități și impasibilități patologice, nu știe să se comporte cu lumea reală și nici să-i respingă tentațiile, pentru a contracara răul care tinde să se prăvălească exact peste ea.
Cititorul ar putea căpăta iluzia că se poate trăi și într-o lume care condamnă astfel de intenții necontrolate și le așază pe raftul imoralității. Împreunarea este una pur idilică, așteptările sunt pe măsură, deși nu acestea sunt semnele care ar lăsa să se întrezărească finalul catastrofic.
Ana nu este deloc întruchiparea femeii zidite în perete. Dimpotrivă, este o eroină care se avântă – cu dezinvoltură dar și cu nesăbuința specifică tinereții – într-o aventură periculoasă, una care-i poate pune sub risc o carieră onorabilă de profesor într-o școală de seminariști.
Spre final ițele se destramă cu repeziciune, cortina subțire care acoperă visul cade abrupt iar realitatea se dezvăluie dură și rece. Capitolul final devine pe de-a-ntregul lămuritor: fiecare dintre protagoniști își va relua viața în propriile mâini, separat. Fără prea mari remușcări, Mag abandonează primul și definitiv visul său tineresc care l-a tulburat doar câteva luni. Căci, în toamna aceluiași an, el și Costin se trezesc în capitală și devin “proaspeți studenți la Teologie Pastorală și, ca întotdeauna colegi de cameră și cei mai buni prieteni, așteptau cu emoție ceremonia de deschidere a acelui an universitar.” Îndrăgostirea de Ana rămâne în neacoperire, i-a tăiat-o scurt și i-a blocat telefonul, nedorind să-i mai dea o a doua șansă: „Eu nu mai vreau să știu nimic despre ea, n-am de ce. Nu mai vreau!”. Dragostea bărbaților la o vârstă fragedă nu pare a fi una trainică, vorbă preluată și de Mircea Eliade în “Huliganii”: “Nu e nimic de făcut cu tinerii… Ca să mai găseşti dragoste, trebuie să iubeşti un bărbat de la patruzeci de ani în sus”. De altfel, și Sadoveanu ne amintește că de “demonul tinereții” e mai bine să fugi…
Acţiunea nu este una constant cronologică, uneori are un caracter discontinuu, cu reveniri în timp şi chiar cu anticipări. Nici naratorul nu este unul omniscient. El poate fi întâlnit atât în ipostaza de cel ce cunoaște limitat întâmplările, dar și în “pielea” Anei – eroina de drept a romanului, ba chiar și în gândurile mărturisite de Mag și presărate între capitole. Cert este că, în această alambicare, nu contează carnația propriu-zisă a scriiturii, fondul ei emoțional, cât modalitatea de transpunere a discursului, felul în care acesta este recepționat de cititor. Pentru că el, discursul, are capacitatea sa intrinsecă de stilizare, care-l face să strălucească prin impact vizual, cu atât mai mult cu cât frazele se avântă adesea într-un soi de paradă a detaliilor.
Romanul împrumută parțial stilul unor însemnări de jurnal, ceea ce ne este dovedit de grija Anei pentru a-și însemna gândurile în „caietul roz”. În căutarea propriului jurnal, singurul care-i știa pe de-a-ntregul rătăcirea, Ana se pierde în febrilitatea gesturilor, în credința că va găsi o rezolvare, o justificare printre amănuntele răsfoite, în speranțele reîmprospătate, în frământările nesfârșite și, cel mai deasupra, în dominanța poveștii ei de dragoste: „Căută cu atenție precipitată prin sertarul măsuței de la televizor. Își lăsă, molatic, mâna pe caietul roz, mângâind leneș coperta mototolită, ușor îndoită. Pictată cu trandafiri galbeni, ea se ițea banal și maiestuos, în lumina fastuoasă a unui răsărit plin de speranță. Un început pentru o nouă zi. Sau poate pentru o nouă viață. Un răsărit pe care Ana îl sculpta cu dibăcie și mereu același neastâmpăr înfrigurat, în sufletul ei, de fiecare dată când se transpunea în acel timp imuabil al poveștii ei de iubire. O poveste rămasă a fi stăpână în ea asemenea unei păsări curajoase ce abia își înălțase aripile cu avânt către soare, pentru a se topi brusc și prea devreme, ca un avatar al lui Icar în timpuri moderne.”
Afabil și cumpătat, cu nuanțe totuși vădit edulcorante, volumul recondiționează amintiri și emoții din etapele tinereții. De fapt, el poate fi citit ca un fel de ritual erotic al tinereții, sub un spectacol lingvistic în care întâlnim formulări neobișnuit de bine construite pentru un debut. În fapt, se dorește a fi o proză a atingerii pragului de sus al emoției.
Autoarea nu-și implică personajele în procese de introspecții, în incursiuni psihanalitice ale trecutului, pentru că nu există traume vechi importante care să fi lăsat vreo amprentă asupra parcursului lor existențial. Deși niciunul dintre eroi nu este la prima experiență erotică, ni se lasă impresia că sunt de fapt, fiecare dintre ei, la un fel de început de drum. Însăși trauma relației amoroase dintre tânăra profesoară și elevul ei nu are vreo reflexie pur sesizabilă, chiar dacă e perfect posibilă. Ea este doar neobișnuită, nu rezonează aproape cu nimic cunoscut, cu atât mai puțin în mediul juvenil. De altfel, aproape că nici nu există în carte o lume a adulților, personajele principale sunt, în cvasitotalitatea lor, abia trecute de pragul maturității. De aceea, cartea nu ne propune un discurs al unor personaje hiperlucide, în miezul unei relații socotită a fi imorală, incompatibilă cu viața obișnuită, care nu trebuie să fie vizibilă, ci mai degrabă ascunsă de ochii și urechile lumii.
Așa cum am mai precizat, există strecurate în carte planuri narative separate, ca două oglinzi puse față în față, care fuzionează și funcționează în tandem. În afară de gândurile și frământările Anei, apar scurte și succinte gânduri ale lui Mag, în care este expusă realitatea utopică în care se implică o vreme și și-o asumă, chiar dacă în final îi repugnă, accentele se schimbă, relația se prăbușește, eroul nu mai este atras deloc de dragostea începută și totul se transformă într-o prelungire a unei traume care pare din start sortită eșecului.
Personal, m-am așteptat să întâmpin cu savoare deznodământul, deși el mi se prefigurase încă de la începutul narațiunii. Dacă însă aș fi întâlnit un happy-end, probabil că aș fi fost fericit ca cititor obișnuit, dar cu siguranță aș fi fost dezamăgit de valoarea intrinsecă a lucrării.
Judecând după titlu și făcând corelația cu subiectul pasionant al cărții, am putea gândi că oamenii, printr-o luptă fantastică cu visul, par a-și găsi sensul propriei existențe abia când se eliberează din vis, când acesta se disipează și dispare în neant. Titlul face parte din genul celora care atrag atenția adolescenților, mulți imaginându-și că vor întâlni în el multă dragoste, pasiune, ceva nefericire, dar și un happy-end pe măsură. Cu alte cuvinte, în baza titlului, te aștepți să ai de-a face cu o poveste romantică.
În spatele unei narațiuni nesofisticate, cuvintele dau impresia unei acumulări de scris monoton și ritmic. Chiar și dialogurile împrumută din stilul de ansamblu al compoziției lirice, construite într-o structură clasică articulată și agreabilă, trimițându-ne uneori vorbele la modul sacadat și izbăvitor: „- Ai spus ceva? și aproape că se sperie ea însăși de goliciunea propriei voci, de paloarea prezenței sale în perimetrul strâmt, populat rareori de mai mult de zece suflete, al cancelariei.” Ele, dialogurile, deseori antrenante, părând naturale, împreună cu monologul interior scot în evidență zbuciumul lăuntric al personajului, cauzat de incertitudinile evenimentelor prin care trece. În general, frazarea are claritate și consistență. Ana este într-o permanentă derută interioară: când este un observator rece, când exaltat, când copleșită de mulțumire deplină. Dominanta principală însă nu este luciditatea, percepția rațională a propriilor trăiri. Ea este o eroină în căutare de certitudini, o pasionată conștientă, observând totul în jur cu febrilitate. Deși încearcă să-și construiască situații pe baza unor argumente lucide, tot ea le respinge apoi pentru a le înlocui cu altele care i se par mai potrivite. Analizează cu meticulozitate fiecare gest, fiecare atitudine și fiecare cuvânt, dar rămâne mereu surprinsă în fața unor imprevizibile situații. Permanența tulburărilor și frământărilor sale ilustrează firea dilematică a eroinei, care nu poate înțelege decât superficial atitudinea celor din jur, care o tratează când ca făcând parte din familia celor angajați în educație, când cu răceala unor gesturi nepotrivite. Contrarietatea ei sporește, ea înmărmurește surprinsă de fiecare dată de noi enigme. Dar și ceilalți de lângă ea au un comportament ambiguu și ezitant. Reacția Anei este impetuoasă, cu gesturi nestăpânite și chinuitoare. Așa că, nu e de mirare că autoarea preferă să o lase, la sfârșitul povestirii, încă dominată de incertitudini. Și asta în pofida faptului că finalul romanului descrie tocmai încercările eroinei de a se consola, continuând să-și analizeze stările, gândurile și reacțiile în raport cu alții. Scurtele treziri la realitate au rolul de a o readuce pe eroină cu picioarele pe pământ, dar pentru puține momente: “Clopoțelul o scutură aspru, ca pe o jucărie zornăitoare, trezind-o brutal la realitate… Trase adânc aer în piept, să poată înfrunta scările… Și marea de ochi care o aștepta. Sau care se uita prin ea. Nu conta. În fața tuturor trebuia să rămână așa cum nu era niciodată în fața ei însăși, nici joia, nici vinerea din acea toamnă cu totul diferită în viața ei: impenetrabilă. Verticală. Obiectivă. Ca să nu i se tulbure vocea… Să nu-i tremure mâinile atunci când va face prezența și atunci când el o va privi…”.
Povestea de dragoste invadează tot romanul, acaparează totul și se torsionează în jurul celor doi protagoniști: Ana și Mag. De aceea vom observa că Mag nu prea are timp să petreacă cu cei din familia sa, Ana însăși aproape că nu are o familie și nici vreun istoric, aproape toate celelalte personaje sunt doar lianturi pentru a întregi și coagula povestea propriu-zisă.
Condiţia umană nu este pusă la încercare, chiar dacă unele scene de umilință se regăsesc pe panta reveriei care parcă se substituie uneori realității cotidiene, fără însă a-și face loc în faţă cu orice preţ. Ana este o profesoară seducătoare, fascinantă prin comportamentul ei tineresc în detrimentul pedanteriei, tot ce îi aparține pare sublim, venit parcă din străfunduri de lume. Și totuși, în loc ca lumea din jurul ei să rămână încântată de forţa şi de zbuciumul ei interior, ea devine prea inobservabilă pentru cei preocupaţi de grijile cotidiene și nu rămâne decât o porțiune din ea pe care o închină alocării de timp ca să descopere frumuseţi nebănuite. Aşa că, seducţia nu durează prea mult, pentru că în această capcană este prins cel mai important dintre eroii de alături, pe care îl izolează de îndată, descoperind în el lipsa de pricepere şi de implicare a tânărului lipsit de experiență. Cei doi protagoniști devin iremediabil îndrăgostiți, fiecare de imaginea unică a celuilalt. Ana nu se poate abţine să-şi expună singura intenție pe care o are, de a-l corupe pe tânărul abia trecut în tagma maturității. Naturaleţea ei nativă naşte dorinţa de a pluti mereu la suprafaţă, deși o face parcă cu apăsarea brutală a eliberării dintr-un legământ. Fiind beneficiara unor graţii deosebite, dar şi posesoarea ideală a unor naivităţi şi impasibilităţi patologice, ea nu ştie să se comporte cu victima ei şi nici să-i respingă tentaţiile.
Romanul este scris într-o manieră în care nu întâlnim aproape deloc metafore complicate, nici subtilități pretențioase sau premise filosofice profunde. Așa cum am mai spus, textul în sine conține un control al scrisului asumat de autoare. Scrierea este îmbrăcată într-un stil simplu și agreabil, cu o frazare limpede la nivel textual, dând senzatia că poartă o singură topică, de regulă una medie, ici și colo cu adaosuri de întărire, în care sunt scoase în evidență atât expresivitatea artistică, cât și puritatea limbajului.
Scriitura Laurei Ilinca ar mai putea fi caracterizată și prin aceea că este una emoțională. Textul propriu-zis este unul îmbietor, captivant și plin de candoare. Discursul evaluează conviețuirea umană sub diferite aspecte, descifrând și răstălmăcind uneori ascunzișuri de gânduri, dovadă vizibilă a seriozității și maturității scrisului său.
Fără îndoială, autoarea deține un har natural în arta povestirii. Primul ei roman rămâne o scriere consistentă despre un destin romantic, în care se cultivă un psihologism palpitant al claustrării, reflectând o lume interioară insolită, aflată sub imperiul fragilității și incertitudinii, dar atractivă și plină de farmec. Sunt amestecate gânduri, sentimente și aspirații umane, toate surprinse la vârsta tinereții, dincolo de masca unei lumi cunoscute, posibil dintr-o gamă proprie autoarei, într-o controlată dorință de defulare și sub umbrela unui univers al inducțiilor de o puritate incontestabilă.
Cartea, desigur, ar merita o dezbatere mai largă decât am putut eu cuprinde aici în comentariile mele. Comentariile mele pot fi cel mult o introducere la o analiză detaliată. Am, însă, convingerea că romanul Laurei Ilinca va fi în curând în atenția unor analiști de soi care îl vor despuia de întreaga haină lingvistică și-i vor găsi poate locul potrivit în panoplia literaturii române actuale.
Părerea mea este că avem de-a face cu un debut reușit, care pulsează printr-o abundență a imaginilor într-un demers de clarificare existențială, prin care nostalgia cititorului poate fi suscitată la tot pasul. Cu o copertă inspirată, deopotrivită cu textul, cu o dezbatere pe măsură, cred că romanul Laurei Ilinca deţine toate atuurile pentru a fi pe lista cu nominalizările pentru un premiu literar important.
O carte însă vorbeşte şi singură. Paginile ei reflectă prin ele însele surprinzător de exact satisfacţia finală a cititorului. Eu doar am avut rolul să mărturisesc despre un har incontestabil.
În concluzie, cartea ne propune cartografierea tiparelor comportamentale ale unei relații incerte, întrucâtva imorale, privită adesea printr-o lentilă subtil feministă. În fond, autoarea e un reflector privilegiat al propriei existențe și al societății în care trăiește. Cu siguranță romanul poate fi pe placul unor suflete tinere pătrunse de fiorul primei însingurări. Dar nu numai. Citiți și vă veți convinge!
Petre Rău
Critic literar