Apăsarea gândurilor o copleșește. Își simte pleoapele și mai grele, iar căldura pilotei îi moleșește simțurile. Poate că ar trebui să-și dea voie să doarmă, să încerce puțin să nu mai controleze nimic. Asta îi tot arăta Covidul, rânjindu-i în față: că trebuia să se mai și relaxeze. Pentru că într-o zi totul se poate opri. Se termină brusc, neprevăzut și fără să întrebe.
Și atunci la ce bun toată agitația asta? Da, credea tot mai mult în destin, de câte ori viața îi dăduse peste față răsturnându-i planurile, înțelesese că tot acolo se ajunge. Acolo unde trebuie. Își aduce aminte de un citat ce tot revenea pe Facebook : Dacă e bine, bucură-te! Dacă e rău, e experiență! Rămâne o clipă pe gânduri. Îl citise de multe ori și de fiecare iși spusese în sinea ei că așa e. Acum nu mai credea la fel. O întrebare o strânge ca o gheară: La ce bun experiența? Unele lucruri nu vrei sub nicio formă să le retrăiești. Nici mai târziu, nici cu altcineva. Nu vrei deloc să ai ocazia să aplici altădată ceea ce înveți dintr-o lecție de viață. De fapt, nu avem nevoie de experiențe, sau nu de toate. Pentru că fiecare ființă, fiecare situație e altfel, chiar dacă pare că nu. De fapt, noi suntem altfel cu fiecare clipă trăită. La ce bun atunci să înveți din experiență? E un fel de iluzie că de data asta va fi mai bine, dar oare așa e? Nu e mai degrabă un soi de trădare, de sfidare a vieții pe care încerci să o păcălești? Și nu e și un fel de trădare față de fiecare om abia apărut în calea timpului tău? Nu furăm oare startul și nu încercăm să controlăm lucrurile, dar răpind șansa noilor oameni din viața noastră să fie ei înșiși? Nu e oare nesincer și incorect față de ei? Nu înseamnă că, în fond, ne mințim pe noi și viața însăși? Iată cum, astfel, suntem prizonierii propriilor minciuni și falsități, prinși în ideea că experiențele trecute ne ajută pe viitor.