Recenzie roman Maria şi marea
Autor : Radu Tudoran
Editura : Cartea Românească
An apariţie : 2022
Publicat iniţial în 1973 la editura Albatros, acest roman, al unei Penelope moderne (GOODREADS) a fost pentru mine, oarecum, sub aşteptările create de Fiul Risipitor al aceluiaşi autor, citit recent. Departe de mine gândul de a diminua valoarea scriitorului, care este, desigur, indiscutabilă, aici a fost doar o problemă de gust. Prima jumătate m-a ţinut acolo, conectată lângă Maria, o radiotelegrafistă de la malul mării şi de Alber (fără t), un ofiţer de marină venit acolo pentru a-şi susţine examenul de comandant de navă. Între ei se înfiripă o dragoste naturală, fluidă, pentru care Maria nu caută explicaţii şi pe care şi-o asumă rapid şi deplin, într-o diafană contradicţie faţă de el care se implică treptat
— De când aştepţi ?
— De când n-ai venit.
După terminarea examenului şi a verii, bărbatul trebuie să plece, cu promisiunea că se va întoarce, iar romanul este, până la capăt o permanentă pendulare între o veşnică aşteptare a femeii şi aventurile ei care încearcă să se concentreze pe propria viaţă, mergând până la a cunoaşte alţi bărbaţi pentru a-l uita pe cel căruia îi mărturisise, de la început, că “am făcut dragoste cu tine pentru că eşti frumos“ şi că a tulburat-o. După ce stabilesc că se vor căsători la întoarcerea lui la malul mării, Alber începe să facă bagajul, iar Maria îi mulţumeşte înlăcrimată pentru vara frumoasă pe care au trăit-o.
Apar personaje secundare şi episodice, natura este descrisă în cele mai lungi detalii, accentuându-se comuniunea cu ea a omului crescut şi obişnuit cu sălbăticia. Este o carte în care predomină descrierea împletită cu naraţiunea(nu aş spune acţiune pentru că totul este destul de static şi se învârte cam prin aceleaşi locuri şi fără prea mult suspans sau tensiune), condusă poate prea mult de-a lungul celor 575 de pagini(şi 60 de capitole). Este o împletire duioasă a epicului cu liricul, în stilul armonios şi profund al autorului, dar care la un moment dat poate pierde cititorul, mai ales că dialogurile sunt destul de puţin prezente, raportate la economia cărţii. Personal, am căutat mai multă analiză psihologică şi introspecţie, dar, deşi acestea există, sunt estompate de continuua întoarcere către mare. Către Calul din salcie, către Caravanserai, către statui, către câini, pescăruşi, corbi , dar mai ales către mare, cu tot ce înseamnă ea. Marea cu care Maria se vede, mereu, obligată să concureze pentru inima iubitului ei. Sau, mai degrabă, pentru prezenţa lui fizică. Marea, laitmotivul cărţii şi modul de existenţă ce se impune oricui va trece vreodată pe acolo: Permanentă şi de neuitat rămâne marea ; ar fi auzit- o şi surdă, ar fi văzut-o şi oarbă.
Romanul se încheie trist, o tristeţe care putea fi devastatoare dacă ar fi fost mai scurt, pentru că a te concentra pe un personaj voluntar, care simte visceral fiecare tril de pasăre, atât de complex cum e Maria, a te ataşa de nebunia Diei sau de stabilitatea lui Tulip, asta se traduce printr-o mare combustie interioară. Peregrinarea printre nave, nisip şi mlaştini poate ajuta cititorul(un anume tip) să se îndepărteze de personaje şi de dinamica dintre ele, pentru a lăsa loc să se aşeze în interiorul lor, vieţii de la malul mării lui Tudoran( care la el chiar are un farmec unic, reprezentat până la vână, aproape chirurgical. )
Cartea care a fost ecranizată sub regia lui Mircea Mureşan, câştigă prin cadenţa frazei scurte, precise în detalii, aproape vizuale, dar ar fi fost perfect dacă ar fi fost mai concentrat ca număr de pagini, pentru o mai bună asimilare a aromei frumuseţii relaţiilor umane şi a naturii, diluate, altfel.
Sau poate e doar o chestiune de gust, pretându-se mai mult personaliţăţilor mai liniştite, mai răbdătoare şi pentru care timpul întins la maxim ajută la sedimentarea emoţiilor şi a mesajului. Un mesaj nu lipsit de dramatism aici, dar camuflat în fraza caldă, clară, zguduită uneori de accente simple, directe, ca în viaţă, descrise în acelaşi stil suav, duios, ce uneşte simţurile.
