Marina Costa

– Bună! Continuăm seria interviurilor dedicate autorilor români, de data aceasta, o doamnă. Încercând să te cunoaștem, așadar, cine este Marina Costa ? De unde acest pseudonim ?
M.C. : – Cine sunt? Soție, prietenă devotată, economistă, traducătoare, beneficiară a unei pensii anticipate, de când mi s-a restructurat funcția de sub picioare, scriitoare… și un om obișnuit. Născută și crescută în București, în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor, 1968. Totuși, orașul meu de suflet, pe care îl iubesc mai mult decât Bucureștiul, este Brăila. Au spus vreo două scriitoare brăilence că mă declară brăileancă adoptată!
Povestea pseudonimului e lungă… Dacă aș fi avut o fată, i-aș fi spus Marina, probabil Emilia Marina sau Roxana Marina, unele dintre numele mele preferate. Dacă aș fi avut băiat, Andrei sau Alexandru. Și ai să întâlnești des aceste nume în cărțile mele – că ele sunt copiii mei… Cred că primele povestiri având-o ca personaj pe Marina (cu sau fără fratele ei, Andrei sau Andrea, depinde de naționalitate) le-am scris pe la 10 ani. Au urmat altele. Și cu Emilia, și cu Roxana…
În 2009 am descoperit roleplaying games – povești interactive în limba engleză. Desigur, ca să îmi placă mie, trebuiau să fie cu corăbii și pirați… Fiecare își alegea un personaj sau două și interacționau cu ale altora.
Eu am venit mai întâi cu Marina și Andrea, cei doi frați născuți pe mare, adaptați după Farmecul mării. Le-am ales numele de familie Costa, fiindcă era identic pentru toate trei neamurile din care aveau origini – aromâni, greci, venețieni – și era ușor de ținut minte și pentru americanii care îmi erau parteneri de joc (nu mă întreba prin ce am trecut să le explic că Andrea e nume de băiat în italiană! Până la urmă, le-am dat link cu Andrea Bocelli…) Am ajuns moderator pe forumul acela până la urmă, după care administratorul a închis jocul și, pentru câți am rămas, mi-am făcut eu site pentru personajele noastre… Al meu s-a închis după 10 ani de scris, și am terminat povestea, cu epilog, nu am abandonat site-ul, cum făceau majoritatea, după 6-8-16 luni… Cont de FB mi-am făcut în 2010, ca să-mi promovez site-ul. Și cum lucram în minister și se zicea că nu e bine să ai cont de FB pe numele tău, a fost logic să îl fac pe numele personajului. Pe urmă, în 2013, când mi-am făcut blog – din greșeală ! – a fost tot pe numele personajului…Iar în 2016, când am ajuns cu Pribegii mărilor la debut, editorul mi-a spus să-mi găsesc un nume mai scurt și răsunător, să rămână în mintea cititorilor, că Vasilești sunt mulți… Nu mi-a plăcut niciuna dintre anagramele sugerate și am zis Marina Costa, că oricum aveam social media pe numele acesta, și îmi plăcea…

– Este primul interviu pentru un blog, sau o premieră în acest domeniu?
M. C : – Nu, mi s-au mai luat interviuri pentru bloguri, unele în română, unele în engleză, ba și pentru ziarul Gândul și pentru o revistă literară. Sau, cel puțin, pe acestea le mai țin minte.

– Înainte de toate, atunci când cunosc un scriitor, prima curiozitate este de ce începe cineva sa scrie, ce anume declanșează asta și ce face să continue ? Și apoi, tu de când scrii?
M. C. : – Am avut pasiunea de a crea povești, încă de la grădiniță, după cum spunea mama. Am avut jucării, dar mi-a plăcut să mă joc și cu cuvintele. De scris, mostra cea mai… timpurie a fost scrisă în vacanța de iarnă a clasei întâi. Era o povestioară despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om și l-a prefăcut în iepure. După aceea, din clasa a doua, a început să-mi placă să mă laude învățătoarea că fac propoziții frumoase la gramatică, întotdeauna legate între ele într-o povestioară, și să-mi ajungă compunerile și poeziile la Gazeta de perete a clasei.
Primul „roman” l-am scris în clasa a șasea. Era western, în două volume: două caiete de 100 file, scrise lăbărțat, așa că oricum nu avea nici dimensiunea unui roman, nici prea multă logică în firul poveștii (însă se vedea inspirația de la Karl May și Nicolae Frânculescu). Am fost lăudată pentru răbdarea de a scrie și a termina un roman, a fost citit de toate prietenele mele, pe sub bancă, în ore plicticoase… Au urmat altul, și altul, circulând la fel, în manuscris. Mai am o parte dintre caietele acelea, nu chiar toate. Majoritatea sunt cam de râsul curcilor, fiindcă la vârsta de sub șaisprezece ani, logica omului este direct proporțională cu experiența de viață.
Câteva dintre poveștile mele din liceu, însă, au putut fi recuperate, corectate, îmbunătățite, transcrise pe calculator, dezvoltate… și rezultatul final l-au constituit cinci din romanele publicate până în prezent. Restul sunt total noi.

– Dacă ar fi să dai o definiție a scrisului în raport cu tine, care ar fi aceea? Ce reprezintă scrisul pentru tine ? Aștepți inspirația sau o cauți ?
M.C : – Scrisul este marea mea pasiune, care m-a ajutat să trec prin episoadele mai bune și mai puțin bune ale vieții. Dacă nu aș scrie, m-aș sufoca. Poveștile din mintea mea, care își găsesc drumul spre hârtie, mă poartă departe de plictiseala și monotonia cotidiană, într-o lume cu alte valori, mai adânci.
Aș spune că eu caut inspirația, nu aștept să-mi pice din cer. O găsesc în cele mai diverse medii: cărți citite, filme văzute, muzică, firimituri de discuții auzite întâmplător în mulțime și chipuri remarcate pe stradă, povești reale de viață care mi-au fost spuse la un moment dat, chiar și visele nopții zbuciumate. Toate, îmbinate cu propria imaginație într-un rezultat final diferit. Uneori, însăși documentarea îmi dă idei noi. Aflu un detaliu care consider că merită împărtășit cu cititorii și îl incorporez în poveste.

– Cum se împarte la tine timpul dedicat scrisului și celorlalte activități( serviciu, familie, alte hobby-uri)? A fost, este o prioritate?
M.C. : – Se împarte… așa cum se poate, altfel de la un moment la altul. A fost și nu a fost o prioritate, sau prioritatea și forma au evoluat în funcție de realitatea înconjurătoare. Când mă storceau prea tare realitățile vieții, mă eliberam prin poezie, jurnal sau un fel de eseuri ciudate. Alteori, eram dornică de aventuri, care să mă poarte spre alte timpuri și locuri decât cele în care mă simțeam prizonieră. Când voi simți scrisul ca pe o a doua profesie, cum îmi sugera cineva, renunț, fiindcă înseamnă că s-a stins flacăra din sufletul meu. Arta e vocație, pasiune, profesia e profesie!

– Care sunt principalele trei calități ale unui scriitor, în viziunea ta, pentru a fi citit de cât mai mulți? Și tot aici, ce contează mai mult: validarea cititorului sau a criticilor?
M.C. : – Întrebări mai ușoare n-ai? Și validarea cititorului, și cea a criticilor, sunt total subiective. Un scriitor ar fi ideal să le aibă pe amândouă, câte puțin, fiindcă nu s-a născut încă omul acela – scriitor, artist plastic, muzician sau în oricare alt domeniu – care să placă tuturor și să nu fie criticat (cu sau fără motiv). Aș spune că validarea cititorului este mai importantă, dar ca să ai și alți cititori, mai contează și opinia câte unui critic literar care nu te desființează în vreo cronică…
Calitățile scriitorului, sau ale cărții? O carte trebuie să fie antrenantă, bine documentată, să înveți ceva din ea și, în același timp, să te poarte exact în mediul în care se petrece ea. Un scriitor… trebuie să fie om! Să creadă în ce face, să scrie fiindcă nu poate sta fără să scrie, nu pentru bani…

– Ce trebuie să știe cei care vor să te descopere, despre operele tale ? Ce genuri scrii, care este cel in care scrii cel mai des ? Este el și cel care te pune cel mai mult în valoare ca talent literar?
M.C. : – Scriu romane de aventuri, pentru adolescenți, mai mult. Unele se petrec în diferite locuri și perioade istorice, altele mai pe vremea când eram eu adolescentă. Am și două volume de poezii (epuizate, dar pot da PDF cui dorește), și câteva de proză scurtă. Deci, între roman și proză scurtă, nu știu ce scriu mai des. În ultima vreme, mai mult proză scurtă, însă e adevărat și că, fiind scurtă, este terminată și iese în evidență mai repede.
Las criticilor aprecierea care dintre genuri mă pune mai mult în valoare, ca talent literar. Unul dintre scriitorii coordonatori de antologii, care a primit de la mine și proză scurtă contemporană, și istorică, s-a exprimat (în parafrazarea mea liberă) că ar trebui să rămân pirat, că la istorice mă pricep! (Cuvintele exacte le veți vedea pe coperta 4 a următorului volum de proză scurtă pe care îl scot – da, tot cu pirați…) Alții spun că sunt, în primul rând, romancieră.
Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței…
Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.
Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare). E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

– Cum au fost primite operele tale de-a lungul vremii și de către care categorii de cititori? Scrii pentru un public țintă sau pentru oricine?
M.C. : – Unora le-au plăcut. Alții se așteptau să găsească scene de dragoste sau de violență mai explicite decât pot eu oferi, sau mai multe aspecte psihologice și filosofice (deși au și cărțile mele aceste elemente, însă nu prea detaliate) și nu le-a plăcut. Cred că nimeni nu poate scrie pentru oricine, fiindcă oamenii sunt diferiți și nimeni nu poate împăca toate gusturile.
Scriu pentru adolescenți în primul rând, și pentru cei care au fost odată adolescenți, păstrându-și sufletul tânăr, sau nostalgic. Pentru cei care se uită la filme de capă și spadă sau western, ori la Liceenii și West Side Story. Pentru cei cărora le-a plăcut să citească romanele de aventuri ale lui Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Rafael Sabatini, Walter Scott, Karl May, și au nevoie de o după amiază de evadare din prizonieratul realității cotidiene în alte orizonturi geografice și temporale. Se spune să scrii cărțile pe care ți-ai dori să le citești! Eu cam asta fac… Doresc să-i transport într-un alt timp și pe alte țărmuri, personajele mele călăuzindu-i în drumul prin istorie și dezvăluindu-le crâmpeie deosebite din lumea lor.
M-a surprins, totuși, când vreo două profesoare mi-au spus că romanele mele sunt prea grele pentru adolescenți – că ar fi, de fapt, pentru adulți, cu toate că și criticii literari mă încadrează, firesc, tot la cei ce scriu pentru adolescenți. Dacă aventurile sunt grele și neatrăgătoare pentru adolescenți, atunci la ce vârste ar trebui citite? Că majoritatea adulților au deja alte gusturi! Ori au evoluat și aventurile le mai plac doar unora, în clipe de nostalgie, preferând, în general, romane filosofice, cu personaje mature… Ori preferă romane erotice, ceea ce mie nu mi se potrivește. Pe de altă parte, câteva dintre cărțile publicate le-am scris, într-o primă versiune, la vârsta adolescenței , când îi citeam pe scriitorii menționați mai sus… Și am înțeles că adolescenții de acum nu (îi) mai citesc, de aceea li s-ar părea grele romanele mele…

– Care este stilul Marinei Costa ?
M.C. : – Criticii literari mi-au spus că folosesc o limbă română curată și un stil simplu, direct, potrivit pentru publicul tânăr. Alții au spus că scriu cinematografic, purtându-i prin locurile și vremurile în care se petrec poveștile mele. Împletesc acțiunea cu tradiții locale, cu specificul cultural al personajelor sau al locurilor pe care le descoperă.

– Ce ți se pare cel mai frumos și ușor (nu neapărat același aspect) in actul scrisului? Dar cel mai neplăcut si greu?
M.C. : – Este frumos când frânturile de poveste se pun cap la cap într-un stil coerent și când documentarea te face să descoperi idei noi, care îți întăresc povestea. Ușor? Ușor e doar să zâmbești după ce ai terminat de scris cartea. Cele mai grele sunt momentele când știi ce ai vrea să scrii, dar cuvintele nu cooperează. Ideile există, însă refuză să se transforme în cuvinte scrise. Eu râd, atunci, că ar trebui să se scrie singură povestea și nu vrea. Trece, la un moment dat. Cel mai neplăcut? Ai scris cartea, dar cum să ajungă la publicul țintă? Uneori, toate eforturile pe care mi le pot permite eu în acest domeniu par prea mici, nesemnificative, nereușite.

– Unde te putem citi? Librarii fizice, online, rețele media?
M.C. : – Deocamdată, romanul Pribegii mărilor, volumul de proză scurtă intitulat Soarta mercenarului și alte destine și tetralogia Vieți în vâltoare (Ținuturi însângerate, Lumea Nouă, Veneția de pe Mississippi și Alte vâltori ale vieții) se pot comanda online, pe site-ul Editurii Hoffman. În curând, va apărea și un volum de proză scurtă la Editura Cassius Books, care va fi disponibil online. Celelalte pot fi comandate de la mine, dacă nu e stocul epuizat. Sunt prezentă pe Facebook, răspund la mesaje.
O parte a activității mele literare se regăsește pe blog, intitulat Corabia cu gânduri a Marinei Costa, precum și în revistele Arena Literară, Astralis, Convorbiri literar-artistice, Opt Motive și Agora Artelor. Ocazional, și în alte reviste literare.

– Ai un proiect literar sau mai multe în desfășurare? Când apreciezi că vei publica din nou, ce gen de literatură și unde? (Dacă nu e secret)
M.C. : – Nu e secret! Probabil în martie va apărea volumul de proză scurtă intitulat „Răzvrătiții mărilor”, urmează să dau bun de tipar în câteva zile. Pirați și corăbii cu pânze, ce altceva să îmi placă mai mult?
Proza scurtă pe care o public regulat prin revistele literare mi se adună, pe teme, în diverse volume care cresc, încet, și vor fi publicate când vor ajunge la dimensiunile potrivite. După „Răzvrătiții mărilor”, cu povești marinărești, cu pirați, va exista și un „Răzvrătiții munților”, tot cu parfum istoric – povești haiducești. Un volum de proză scurtă contemporană se va numi, probabil, Ucenicul bătrânului artizan, și se va petrece, în principal, în Marsilia. Drumuri, oameni, cântece va cuprinde impresii de călătorie din diverse țări și vremuri (dat fiind că am călătorit mai mult până în anul 2010). Ar mai fi, în curs de consolidare, două volume de proză scurtă, care încă nu au titlu (probabil vor primi titlul unuia dintre textele din cuprins) și, doar în stadiul de idee, că mai am destule de terminat până să ajung la ea, o poveste din Statele Unite ale anilor 1960, care încă nu știu dacă va fi nuvelă sau roman – cât va voi să se întindă. Personajul principal masculin va fi urmaș al celor din Vieți în vâltoare.
Am în lucru o serie de vreo patru romane – deocamdată doar primul aproape de final – intitulată „Cavalerii norocului”, cu pirați. 1718, Tortuga și împrejurimi… dar nu va semăna nici cu „Pirații din Caraibe”, nici cu „Vele Negre” (chiar dacă Sir Woodes Rogers poate apărea, pe ici pe colo, pe fundal, că el era guvernator pe vremea aceea). O parte din personaje au apărut, în treacăt, în volumele „Ocrotiți de sirene” și „Răzvrătiții mărilor” și chiar fragmente de roman, prin reviste și antologii. Primul volum se va intitula „Îngerul cu Sabie”.

– Ce reprezintă apa si vaporul sau barca din cărțile tale, din moment ce apar atât de des ?
M.C. : – Pasiunea de o viață! Poate, dorința de evadare cât mai departe de o lume care nu e așa cum ar trebui… Dacă cineva se extaziază: „Ah, ce frumusețe!” uitându-se la televizor sau la pozele dintr-o revistă, te aștepți ca frumusețea să fie feminină sau masculină (și cantitatea de haine poate varia). Dacă auzi exclamația aceasta la mine, frumusețea cu pricina ori are pânze (corăbii de tot felul și toate dimensiunile), ori lamă (sabie, pumnal, etc. – nu degeaba personajele mele sunt, în primul rând, buni spadasini, și pușca și pistolul vin secundare). Da, prefer corăbii din lemn, cu pânze, marilor vapoare moderne, din metal – dar am și din acestea în poveștile mele, când e cazul.

– De unde pasiunea pentru cultura, limba si tradițiile altor popoare ?
M.C. : – Nu știu să spun. A fost acolo, în sufletul meu, dintotdeauna, iar activitatea de 25 de ani în Relații Internaționale a hrănit-o. Aruncă-mă într-o nouă cultură… și ce aud, nu mai uit așa ușor! Am petrecut câteva săptămâni în Israel, de exemplu (trei vizite, la distanță de mulți ani una de alta, cam două- trei săptămâni fiecare) și am prins firimituri din trei cântece preferate, câteva cuvinte și expresii, număr până pe la vreo șapte sau opt, știu și aproape toate literele (poate le știam pe toate la momentul x) și silabiseam unele tăblițe cu orașe și cartiere… Celor care mi-au spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România, le-am răspuns că eu sunt picătura de exotic într-o lume în care sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearnă pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

– Exista un subiect sau un gen literar despre care sau în care nu ai vrea sau nu ai putea să scrii vreodată ? Sau vreo manieră de a scrie pe care nu ai îmbrățișa-o ?
M.C. : – Nu aș putea să scriu cărți în genurile care nu mă atrag: erotic (18+), gothic/ thriller/ horror (adică pot să visez noaptea năzbâtii și fără ajutorul cărților, mulțumesc!). Nici măcar SF, distopie sau polițiste (deși unele povești de-ale mele pot cuprinde și elemente polițiste, SF sau gothic, fără să fie accentul pe ele.)
Nici nu cred că aș putea adera, așa cum aud că au unii scriitori de limbă engleză, la un termen anume – să ai romanul gata până la data de… Din fericire, la noi nu e așa. Când este gata, este, îl editezi de câte ori e nevoie, îl dai la betta readers… și, între timp, te gândești și la ce editură îl vei da. Oricum, toate vor fi gata, mai devreme sau mai târziu – eu termin tot ce încep! (Nu precizez și când… că am lucrări începute de niște ani…)

– Ai scriitori preferați ce s-au detașat net de alții? Poți menționa și din literatura română și cea universală, contemporană și nu numai. Ai un model care te-a inspirat ?
M.C. : – Îmi plac o mulțime de scriitori, clasici și contemporani. De la Victor Hugo la Isabel Allende, ca să nu amintim și poeți din toate timpurile și limbile… Îi admir pe cei contemporani, ai noștri, care publică volume bine documentate și bine scrise – Catia Maxim, Eliza Roha, Marius Albert Neguț, Raluca Alina Iorga, Emil Laurențiu Drăgoi, Issabela Cotelin, Alex Trușcă, Ana Maria Negrilă și lista e lungă…
La capitolul modele, după cum am amintit deja, ar fi Michel Zevaco, Alexandre Dumas, Rafael Sabatini, Walter Scott, Karl May, dar și Radu Tudoran, Nicolae Frânculescu, Ioan Dan, George Șovu, ca să amintesc doar câțiva…

– Și ultima întrebare: ce calități trebuie să aibă o carte care sa fie considerată ,,bine scrisă” și să reziste în timp, indiferent de evoluția omenirii?
M.C. : – Ca să placă, am spus mai sus, când mă întrebai despre calitățile scriitorului. Ca să fie considerată bine scrisă… din nou, acest aspect este subiectiv, fiecare cititor (chiar și criticii literari sunt, în primul rând, cititori, și abia după ce citesc, critică) percepând altfel cele scrise, în funcție de personalitatea sa, de cultură, experiență de viață și alte asocieri, pozitive sau negative. Succesul unei cărți este dat de un cocktail de factori: originalitate, stil, gen, promovare, cât de cunoscut este scriitorul, și, nu în ultimul rând, noroc. Iar acest noroc se poate manifesta în diferite feluri. Ca să rămână în istorie? Trebuie să aibă, în primul rând, un sac de noroc, fiindcă în fiecare perioadă există mai multe cărți considerate bine scrise, bune, interesante sau best sellers, depinde… însă unele să strălucească doar meteoric. Mulți scriitori buni ai fiecărei țări, în vogă pe moment sau nu, au fost uitați pe raftul deceniului, generației sau secolului când s-au lansat. Alții n-au strălucit cât erau în viață, dar au fost descoperiți post-mortem. Astfel de reușite prevăd că vor fi tot mai puține în societatea informațională în care trăim. Scriitorii vor fi ca licuricii…

– Îți mulțumesc.