„Ok, m-ai respins, nu ma vrei, de azi nu mai exiști. Jur. O să presupun că ai murit. Un gând nu mai risipesc pentru tine.”
Dalia simțea lacrimi adunându-i-se in ochi. Suspină și trase are in piept. Prea multă lume in jur. Nu voia sa o vadă cineva și să o compătimească. Azi, ça niciodată, îi păsa mai mult de lume. Ea, care de obicei nu se sinchisea de ceilalți. Merita lumea sa aibă un peisaj trist din cauza unui nehotărât? Nu.
Luă telefonul și scrise repede un mesaj, înainte să se răzgândească: ,,Ești un neterminat. Un idiot. Nici măcar nu ai avut răbdare să începi. Știi ceva? Sa trăiești tu cu gândul ,,cum ar fi fost dacă?” Eu nu am deloc intenția asta. Vei intra la categoria ,,și altele”. Atât. Prea multă atenție pentru tine! „
Ultimul rând o izbi în moalele capului. Atunci de ce sa-i mai scrie? Oricum nu va înțelege, nu știe, nu vrea, nu poate. Sau oricum ar fi, nu merită. Păi? Atunci de ce suferea ca proasta? De ce se mai gândea la el? De ce nu-l scotea pur și simplu din cap, ca pe o bubă hidoasă?
Șterse mesajul și aruncă telefonul în geantă.
Ploaia începuse să bată în fereastra autobuzului. O lacrimă i se prelinse pe fugă, iar Dalia o șterse in grabă. Aruncă o privire furișă în jur. E bine, nimeni nu se uită la ea. Răsuflă ușurată și se întoarse la gândurile care-i bubuiau in cap. Simțea cum îi zvâcneau tâmplele.
Tudor. Cauza tristeții ei de azi.
Un egocentrist obișnuit să stea singur, sa se bucure singur, sa se supere singur. Ea avea prea mult de oferit. De împărțit. Dar nu cu el.
Next.