Nu am o explicație, nu am un motiv. Nu există o logică a vârtejului ce șuieră în mine odată cu plecarea ta. Nu știu nici să traduc golul din stomac pe care mi-l cască, nemilos, prezența ta. Paradoxal, un gol care mă umple nemailăsând loc altcuiva. Mă umple de mine. Cum nu am știut că pot fi.
Ai depășit granițe de timp şi de spațiu şi nu ai făcut nimic pentru asta. Ai luat tot şi mi-ai dat tot. Continui să faci. Cu fiecare cuvânt, cu fiecare amintire, cu fiecare gând care nu mă lasă noaptea să dorm atunci când nu mai știu dacă ai fost vis sau aievea.
Nu mai știu unde se termină eu şi unde începi tu. Doar noi, niște împletiți.