N-am timp să fiu eu

MOTTO : Oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, – și totuși te rog :
oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea. (Lucian Blaga)

N-am timp să fiu eu!

Mă gândesc din ce în ce mai des că oamenii care scriu sunt născuți cu o sensibilitate
aparte. Chiar dacă, aparent, sunt abonați la nemurire.
Eu fac parte dintre oamenii binecuvântați (sau blestemați, nu m-am hotărât, încă
reflectez) să simtă fiecare gest, privire, sau întâmplare, până la miez. Și care nu poate uneori, sau
nu știe să trieze toată învălmășeala de emoții și gânduri ce-și caută locul în ei. Câteodată nici eu
nu-mi sunt mie însămi de ajuns. Și mă caut. E momentul chemării, e momentul în care simt
nevoia să scriu. La început abrupt, frust, într-o încercare disperată de a scoate totul afară, ca pe o
purificare. Treptat, cuvintele capătă contur și se leagă între ele sub tăvălugul senzațiilor ce ies la
suprafață sau se construiesc sub ochii mei. Da, am avut revelații când am scris. Și le-am dat
drumul să zboare în lume. Să-și caute sălaș în alte trupuri, să-mi mai dea și mie pace.
Uneori obosesc de prea mult eu. Uneori aș vrea, doar pentru o vreme, să mă golesc de
orice gând, să-mi bată inima mecanic, strict biologic, în același ritm egal, departe de suflet.
Uneori nu mă-nțeleg cu el. Și nu-mi ajunge timpul să poposesc asupra lui. Nici nu-mi ajunge,
nici nu e cu putință. Eu cred că sufletul crește cu fiecare minut trăit, se lărgește ca un evantai cu
fiecare nouă emoție, cu fiecare gând ce stă să se materializeze. În timp ce corpul fizic rămâne pe
loc. Iar timpul care, hoțește, trece invizibil, devine vizibil pe el, pe trup! Atât de vizibil ! Nu-mi
place bătrânețea, nu o aștept, nu mi-o doresc, căci nu o asociez cu liniștea și cu odihna, ca
majoritatea. Pentru mine, nu va fi o eliberare, va fi o colivie din care mă voi zbate necontenit să
ies. Bătrânețea este sinonimă cu sărăcia sau cu boala. Este anticamera morții. Dintotdeauna mi-
am spus că nu vreau să ajung să mă văd bătrână. Că vreau să mor tânără. Nu vreau să asist la
propria-mi trecere dincolo. Nu vreau să stau să-mi număr zilele. Aș vrea să mor în somn, să nu
știu, să nu mă doară. Să nu știe, de fapt, nimeni. Uneori e mai bine să nu fii pregătit. Te menajezi
de suferința anticipării a ceva ce nu vrei să se întâmple. De suferința așteptării. Asta e încă o
mare dorință pe care mi-o șoptesc în fiecare noapte dintre ani, ca pe o rugăciune : să nu mai am
așteptări. Decât de șq mine. Așteptările nasc atașamente, dependențe. În ziua în care o să pot să
nu mai aștept și în care nu o să-mi mai doresc să dețin controlul asupra propriei mele vieți, în
ziua aceea voi fi învingătoare. Și nu o să-mi mai fie frică de bătrânețe sau de moarte. Pentru că
performanța de a nu mai avea așteptări de la ceilalți care-mi populează lumea exterioară și
interioară m-a antrenat pentru nefrică. De nimic.
Și nu vreau să mor fără să apuc să simt tot. Viața e atât de frumoasă !  Mă întreb, din nou,
dacă atunci, la sfârșit, îmi va fi rămas ceva netrăit, nedistilat, netransformat în strat de suflet. Mai cred că sufletul se încăpățânează să nu se desprindă de trup cu cât îi dai mai mult material de
digerat. Fiorul său se naște și crește, circular, din el însuși. Cu fiecare expunere la viață, cu
fiecare risc asumat, cu fiecare atingere cu semenii, dar, mai ales cu fiecare întoarcere către
Dumnezeu. Către matca lui, propria-i fibră. Așa se instaurează divinul în fiecare dintre noi, cei
cu o sensibilitate poate prea mare, uneori extrasenzorială, căutând să o ostoim și să o controlăm,
prin actul creației. De ce ar trebui să o controlăm? Sincer, cred că pentru a nu înnebuni. De prea
mult suflet.
Ați simțit vreodată că fericirea e neîncăpătoare, că nu ai loc în tine să o așezi? Sau,
dimpotrivă, că durerea sau dorul se lăfăie prin ființa ta neștiind cum să le scoți de acolo și să le
ascunzi adânc în pământ, undeva? Că nu mai ești stăpân pe tine? E atunci când nu mai ai
consistență, când te pierzi ori în secunde de entuziasm, ori, mai ales, într-un ocean negru de
suferință. Totul e, firește, doar perspectiva umană profund subiectivă, proprie fiecăruia. Niciun
trup nu e cu mult mai mare decât altul, ca să așeze mai liniștit sufletul pe care-l găzduiește. Și
nici același trup nu capătă proporții miraculoase atins de emoții pozitive, în toată gama lor, după
cum nici fiecare trăire negativă nu-l mototolește transformându-l, subit, într-un cocoloș de hârtie.
E doar mintea omenească ce amplifică senzațiile sau gândurile după adierea particulară a
sensibilității fiecăruia.
De multe ori am spus că oamenii foarte sensibili sunt, de obicei, foarte inteligenți, dar și
invers. Eu cred că Dumnezeu așa ar fi trebuit să fi zămislit carnea sufletească. Asta ne diferențiază
ca specie și asta ne ajută să evoluăm. Iar ca să nu ne îmbolnăvim pe interior, trebuie să ne
înțelegem. Avem nevoie de concluzii, ca să ne împăcăm cu restul lumii, dar mai ales cu noi
înșine. Ca să putem topi în noi gongul răsunetelor lumii. Să putem aduce în noi glasul
universului, pentru a ne găsi locul. Eu încă mi-l caut, eu încă am întrebări. Odată am îndrăznit să
visez că, într-o zi cu multă lumină, aș putea să vorbesc cu Dumnezeu. Îl găsesc acolo pe cer, în
trupul fierbinte al Soarelui. L-aș întreba ce vrea de la mine, ce trebuie să-i aduc la schimb pentru
privilegiul de a fi trăit o viață destul de lungă ? Nu mi-ar fi plăcut să mor, de altfel, nici de copil
sau foarte tânără. Pentru că eu cred că Dumnezeu așteaptă ceva de la noi. În afară de a duce o
existență curată, căutându-l pe EL în permanentă, eu cred că de la fiecare în parte vrea ceva unic.
Are așteptări individuale, pe măsura cantității de divin pe care oricare dintre noi a știut sau nu să
o mențină și să o amplifice în propria substanță sufletească. Pentru că el, divinul, a fost de la
început acolo, în noi, odată cu apariția explozivă a scânteii Universului.
L-aș întreba atunci de ce caut mereu să simt. De ce mă simt seacă și vlăguită în afara unei
simțiri profunde, uneori vecină cu boala… O boală din care, paradoxal, renasc. De ce trebuie să
nu fiu simplă ? Complexitatea aduce singurătatea. Ori eu nu vreau, nu-mi place să fiu singură.
Dar oamenii simpli mă plictisesc, am doar uneori nevoie de ei când iau o pauza de la mine. Când
mă dau lor, lumii, obișnuitului. Satisfăcându-mi, astfel, nevoia de de apartenență la o comunitate.
Pot să mă adaptez oricărei tipologii umane, dar mă hrănesc pe interior, cresc spiritual și ating
fericirea doar alături de cei la fel de adânci sufletește, sau mai mult, ca mine. Inteligența
combinată cu introspecția, uneori dusă la extrem, mă provoacă. Și cu fiecare nouă interacțiune cu
cineva sofisticat în simțire, nu încetez să mă minunez în fața omenescului atins de divin. Și mă
întreb din nou, asta fiind una dintre principalele întrebări pe care i le-aș adresa LUI : De ce o
viață finită pe Pământ dacă sufletul e infinit? Dacă nu ajung să trăiesc până la capăt totul? Dacă
mereu mai e ceva de trăit, de iubit, de iertat? Dar, oare, chiar aș vrea cu adevărat să trăiesc
totul? Aș vrea oare să fiu ce n-am fost? Să trăiesc boala sufletească a unui criminal? Sau
prăpastia haotică ce desparte de nebunie durerea unor părinți care și-au înmormântat copilul? Nu,
nici nu mă pot gândi mai departe. Înțeleg acum că timpul e deja prea scurt pentru fiecare pentru
propria și singura viață. Că nu poți cu adevărat niciodată să-ți limpezești sufletul, nu ai atâta
combustie interioară să poți strecura în propria fluiditate sufletească, tot ce ți se întâmplă. Vor fi
mereu margini care vor da pe afară. Iar noi, cei cu această simțire aparte, ne vom simți mereu
imperfecți, cu ceva întotdeauna de refăcut, de nivelat, de înțeles. Și atunci caut salvarea în scris,
ca un cofetar ce știe să arunce colțurile scorojite sau arse ale prăjiturii, păstrând miezul,
suculența, dulceața, finețea aluatului copt atât cât trebuie.
Din nou, în acele momente în care scrisul mă eliberează și mă reconciliază cu mine, l-aș
întreba dacă EL e cel care mi-a pus cuvintele pe hârtie, dacă El mi-a adus, mutește, alinarea. Și
de ce mereu, după ce ies din mine, mă întorc, mă caut din nou, regăsindu-mă, mă simt eliberată,
golită de întrebări, obosită de gânduri și de simțuri, pentru ca în câteva zile să mă simt din nou
plină de mine, de viață, de lume, de tot ? De ce mai trebuie să simt atât de intens ? De ce nu pot
da totul dintr-o dată când scriu, făcând loc în mine la ceea ce înseamnă restul vieții ? Nu am loc
în mine pentru atâta simțire. Oare sufletul se regenerează în fiecare zi și nu obosește niciodată,
nu ajunge vreodată la supraplin încât să mori de atâta trăire ? Sau eu nu mor tocmai pentru că mă
salvez prin scris? Dacă da, atunci de ce plâng, de ce iubesc mereu, de ce mai vreau să mă întorc
la suferință atunci când doar asta e tot ce mi-a mai rămas ca să mă simt vie ? De ce nu pot fi
mulțumită cu o viață normală, plată, neclătinată de nimic? Și de ce, l-aș mai întreba pe
Dumnezeu, de ce a ales, atunci când a făcut lumea, să nu fie toți oamenii la fel ? Nu era, oare,
mai simplu? Și pentru EL, și pentru noi. Eu, acum, după ce am văzut cum e să fii pământean,
dacă o zi aș putea să mă transform în EL, aș fabrica mai întâi o riglă imensă pe măsura căreia aș
construi sufletul. Același pentru toată lumea. Să aibă loc, la fel, toate emoțiile omenești.
Da, pe mine, scrisul m-a salvat și încă mă salvează cu fiecare rând. Prin scris retrăiesc ce
nu vreau să uit, sau îmi potolesc dorul. De cineva, de ceva, de mine…Prins scris, caut să pătrund
sensul a ceea ce mi se întâmplă si ce așteaptă Dumnezeu în schimbul acestui dar eliberator.
Cineva ar spune, poate, că Dumnezeu iubește și oferă necondiționat, nu ar trebui să mă gândesc
că am o datorie față de el. DAR eu, de fiecare dată când simt că scrisul mă dezleagă și-mi
revelează sensuri ale existenței, mă văd privilegiată, binecuvântată, gata să mă vindec de
presiunea unui prea plin de sentimente. După cum, de fiecare dată când nu-mi găsesc cuvintele
care să-mi descătușeze gândurile, conturând o poveste, una din cele ce reprezintă o oglindă a
sufletului meu, mă întorc, din nou, îngenuncheată, implorându-l cu fiecare gol ce se sapă în
mine : De ce, Doamne? Cu ce am greșit? Eliberează-mă! Aș vrea ca EL să-mi spună cumva,
într-un vis sau într-un moment de inspirație în care frazele pornesc singure, conturându-se
miraculos pe hârtie, ce să fac cu mine când nu mai am timp să mă descifrez, când nu știu cum să
opresc tumultul din mine.
Aș vrea să dorm, să mă odihnesc mult și să mă trezesc nouă, resetată, gata de noi trăiri.
Dar sufletul, am înțeles de curând, are memorie. Care nu mă lasă să trăiesc totul ca și cum astăzi
m-aș fi născut. Ca și cum astăzi aflu prima dată ce este dragostea, sau bunătatea sau tristețea, sau
dorul. Și mă întreb, din nou, de ce mi-a fost dat să simt așa ? De ce fiecare cuvânt, fiecare șoaptă
sau fiecare oftat pe care ceilalți îi percep într-o normalitate congruentă cu ea însăși, la mine se
aude cu ecou ?
Am scris o carte. O carte de dragoste. O fotografie a unei povești în care două suflete s-au
întâlnit, s-au recunoscut, s-au iubit scurt, fulgerător și cu patimă, pentru ca într-o zi să se sperie
de mai mult și mai profund, mai puternic decât ar fi putut să fi ducă împreună. Și s-au pierdut. S-au lăsat pierduți. Am scris-o ca să nu uit. Pe mine, cartea asta m-a salvat. Pe moment. De câte ori
mi-e dor de o parte din mine pe care el a luat-o cu sine, lăsându-mi un gol neumplut de nimeni
altcineva, mă întorc să recitesc. Îl găsesc acolo. Mă găsesc acolo. Și, aproape de fiecare dată
plâng, cu dor de moarte după ceva ce nu am mai retrăit și de care sufletul meu este lipsit, ca o
mutilare, într-o eternă căutare de sine. Și tot de fiecare dată, descopăr noi valențe ale iubirii, ca
sentiment reiterat prin cuplul acesta care am fost noi. Într-un moment de binecuvântare. Se
amestecă amintiri cu bucăți de vis din care mă trezesc ca și cum sunt tot acolo, se amestecă și cu
dorințe și cu aceeași nostalgie imensă ce se încăpățânează să mă îngenuncheze. Și-mi vine, din
nou, să scriu. Să continuu povestea. Să continuu iubirea și pe noi! De fiecare dată când citesc, mă
umplu de magia poveștii și cred că mi-ajunge, sau chiar că mi-e prea mult. Si că m-am vindecat.
Apoi uit pentru o vreme… Până când ceva neștiut, necăutat, vine să-mi amintească. Vine să urle
în mine ca un hău în care șuieră vântul deșucheat al unei ierni grele. Urlă pustiul… Născut din
prea plinul simțirii. Și, din nou, mă întorc către EL să-l implor să-mi răspundă : care e motivul
pentru care nu mă iartă? De ce m-a binecuvântat cu darul sacru al scrierii care, în actul
miraculos al zămislirii, mă descarcă și mă încarcă în același timp, agățând-mă cu disperare, de speranța izbăvirii ? Vreau să dau tot, am crezut că am dat tot. Ce fel de iubire e
asta de nu trece niciodată ? Doar pe Dumnezeu trebuie să-l iubim așa… De ce timpul a trecut
răpindu-mi brusc și mișelește tot ceea ce îngropasem demult în mine crezând că sunt defectă, că
nimeni nu poate iubi pământean astfel, dar el trece, iar eu rămân, fatal, aceeași ? De ce am murit
și am reînviat prin tot ce am scris, dar am crezut până la capăt, până la ultima literă, că am dat
tot, că am ars din temelii toate vechiturile, ca să renasc, de altfel, din propria cenușă, într-o
veșnică reinventare ?
Să fie, oare, blestemul artistului să nu-și ajungă niciodată ? Să ne fie nouă dat, în special
scriitorilor, să nu ne fie niciodată suficient mersul secundelor, găsindu-ne mereu ori în urma, ori
înaintea lor, într-un perpetuu contratimp ? Și oare dacă într-o zi am reuși să fim normali, nu am
mai goni și am cuprinde timpul în noi, simțindu-i, în sfârșit esența cum se construiește în noi,
fluidă, liniștindu-ne în acea zonă de confort în care nu mai căutăm nimic, oare am mai scrie???
Să fie, oare, acesta prețul geniului și gustul dulce-amar al eternității ? Să fie oare un blestem
privilegiul de a te fi născut artist ? Să fie galopul timpului doar o iluzie a experienței, iar tinerețe o premeditare a fericirii neînțelese de prea multă rațiune? Să fie, oare, același timp care nu mă lasă să mă simt crescând, doar o șansă, de fapt, la nemurire? Da, nu aștept moartea și mă
cutremur la gândul bătrâneții, dar, dincolo de astea, îmi doresc eu nemurirea? Acolo, în veșnicie,
nu mă voi mai simți fără rost, decuplată de mine însămi, veșnic depășită de mersul clipei? Oare
voi ajunge în Rai pentru că am iubit atât și așa ? Oare acolo timpul îmi va ajunge ca să pot pune
pe polițe, șterge de praf, admira și curăța de buruieni, tot ce e surplus în sufletul meu ? Oare
d
incolo voi avea timp să nu mai simt ? Voi avea timp să fiu eu, cealaltă, aceea care nu mai
iubește, nu mai dorește și nu mai are așteptări ? Voi putea să-mi scutur pe dos sufletul,
eliberându-l de tot ce s-a agățat de el fără voie ?
Și aș vrea să dorm, să uit și să mă trezesc alta. Să fiu aplatizată sufletește și aproape
castrată emoțional, într-o pemanentă letargie si nepoftă de lume, într-o crescândă stare de liniște
și de bine, egală cu ea însăși, nederanjată de nimic și de nimeni. O ALTA care nu ar mai putea să
scrie. Nu ar mai ști. Ar ști doar să numere timpul în treburi concrete, pământene, găsindu-și, în
sfârșit, locul printre oameni, locul în normalitate.
Din nou, dacă aș putea, în lumea asta în care încă mă caut și în care nu am ajuns să fiu
ALTA, aș vrea să-l întreb pe EL : De ce mi-ai dat, Doamne, povara asta, să nu am timp niciodată?