Parfumul fermecat
Dimineața de joi se scursese pentru Ileana mai repede decât se așteptase, iar ora la grupa întâi a primului an de Sociologie la care preda, cu viteza luminii.
Se ciocniseră neașteptat în capătul scărilor, grăbit fiecare să ajungă la timp. Se aflau la câțiva pași de doi colegi, întârziați și ei și care apucaseră să deschidă ușa amfiteatrului pe care se înghesuiau deja să intre.
Profesoara căută instinctiv să-și acopere bătăile inimii, galopante, abordând tonul oficial menit să o salveze:
– Bună dimineața, Petru! Nu te uiți pe unde mergi? Că nu dau turcii…
Tânărul se încurcă în gânduri și în parfumul ei de lămâie și iasomie proaspătă… Văzuse pe măsuța cu televizorul, din dormitorul Ilenei, sticluța roșie, în formă de trup grațios de femeie, prins în mișcarea languroasă a unei piruete. O grație menită să se conformeze delicat denumirii parfumului, pe care o citise în grabă, între două emoții: Passion Dance. Un dans invizibil în care se trezise prins fără să știe pașii sau mișcările, dar pe al cărui ritm mergea ca teleghidat urmând-o pe Ileana pe care acum nu ar fi vrut să o întâlnească în pragul ușii sălii de curs. Nu avea timp sau inspirație în clipa aceea să înjghebeze un răspuns credibil și care să stea în picioare, în fața colegilor lui, la întrebarea ușor aluzivă a profesoarei. Începea să se simtă inconfortabil, iar gâtul i se uscase. O privea pe Ileana într-o tăcere grea și penibilă, iar tot ce-și dorea ar fi fost să o ia în brațe. Și să se piardă cu totul în parfumul delicat al pielii ei, împletit cu cel de flori și citrice din sticluța purpurie a pasiunii.
Ileana mai avea câteva alte parfumuri, dar acesta, primit în vară de la sora ei, o cucerise definitiv… Demult nu se mai simțise atrasă atât de puternic de o aromă de care după jumătate de an încă nu se săturase. Continua să-l folosească zilnic, savurându-l ca pe o licoare salvatoare.
Lui Petru nu-i plăcea în mod deosebit mirosul de iasomie, nici de trandafiri. Până la ea și până la secunda aceea magică din primele săptămâni ale anului universitar în care Ileana se aplecase galeș asupra lui cu intenția de a-i sublinia ceva pe caiet. Își plimbase fluid degetele peste scrisul mărunt și sprințar, aproape rebel, dându-și părul pe spate, ușor încurcată. Rămânând totuși fermă în postură, își stăpânise magistral emoțiile! Era octombrie iar în el se găzduia sfârșitul primăverii și se pornise fericirea. Se adunaseră acolo, pe banca lui, toate florile grădinilor, pe când primăvara târzie se topise în toamna întâlnirii lor… Mirosul umed și pătrunzător al brazilor ce străjuiau ferestrele amfitetrului se lua de mână cu frăgezimea aromei emanate de întreaga ființă a tinerei. Pe măsură ce trecuse timpul, Petru deslușise, delectându-și simțurile, izul de trandafiri, iasomie și fructe exotice împrăștiat suav, dar hotărâtor și pentru totdeauna, al parfumului ei. De câte ori îl savura, simțea cum i se agăța, șovăitor și autoritar, de trup, de haine, de umbră și de aerul din jurul lor. Și de fiecare urmă a trecerii tinerei profesoare de Psihologia Muncii, prin aceleași colțuri de lume prin care și el își ducea existența… De câteva ori simțise venind dinspre ea și un alt parfum, un amestec de măr bine pârguit și ciocolată, un miros proaspăt și familiar, contrastând trist, dureros aproape, cu glacialitatea dintre ei. Parcă și domnișoara profesoară era mai distantă în zilele cu măr și ciocolată, devenite astfel reci și fade. Petru o răsfăța în mintea lui, preferând-o caldă și solară, lăfăindu-se în lumina difuză a ferestrei din dreapta, de lângă tablă. De acolo, timidă și leneșă, dâra de iasomie îngemănată cu grepfrut și lămâie, făcuse din ea o ființă umană, reală, în carne și oase, lăsându-i tânărului unica și elementara iluzie că, într-o zi, o va putea cunoaște și, poate, cu puțin noroc, chiar atinge. Descoperită de masca rigidă a statutului oficial, dezbrăcată de faldurile impunătoare ale puterii.
Tusea care îl luă acum pe nepregătite, înecându-l, crescu aproape instantaneu penibilul dintre ei. Petru se strecurase furiș, dar lacom, în decolteul femeii. Trecu voalat de la uimirea de a fi văzut atârnând de lănțișorul de la gât, inelul pe care el tocmai i-l dăruise, la extazul de a savura aroma vicleană a pielii diafane, mângâiate de nectarul florilor. Ar fi vrut să-i șoptească încet la ureche, în timp ce-i sufla delicat, ușor încrezut, o șuviță neascultătoare din părul ei șaten cu vârfuri înspicate, căzut arcuit pe umeri:
– Știi, am încercat câteva parfumuri, am avut ocazia să cumpăr mai multe odată, dar numai unul singur mi-a plăcut. Sunt selectiv, sau pretențios poate! Ca și la oameni… E răcoros și reconfortant, iar la descriere m-a făcut curios observația că face legătura dintre actual și atemporal.
Imediat ajuns acasă, Petru, care nu contenea să se uite la ceas, numărând orele până când stabilise cu Ileana să se vadă la ea. Încerca să se adune puțin cât să citească pentru semianrul de a doua zi, căci știa că odată întors după câtva timp petrecut cu Ileana, oricât ar fi încercat, nu ar mai fi putut.
Nimic nu mai era la fel în viața lui după acel sărut. Când începuse oare să se îndrăgostească de profesoara lui? Ar fi zis că demult, ar fi putut spune că de la început, sau dintotdeauna… Ori poate că se îndrăgostise de Ileana în clipa în care vocea tulburată a femeii se conectase indestructibil cu privirea lui, rostind revelatoarea mărturisire. Sărutul venise natural, circular, ca o încununare ciclică a tuturor secundelor zburătăcite, până atunci, între ei, căutându-și, natural, rostul descoperit în atingerea buzelor lor. Un sărut atât de îndelung așteptat în ființa lor, mult timp neconștientizat.
Ca o boare, simți pași în spate, iar umbra doamnei Grațiela, la care locuia, familiară și plăcută ca prezență de obicei, acum îl făcu să tresară. Oftă adânc în el însuși, zburlit împotriva a tot ce ar fi putut să-l țină departe de Ileana… În dimineața aceea încremenită în frig și în parfumul narcotic, timid, dar revelator pentru tot ce ar fi putut însemna o definiție a anilor 2000 a unei povești de dragoste în faza ei embrionară, nu îi căutase privirea. Nici ea nu se grăbise. Curcubeul perfect al poveștii ce începea să se nască timid între ei, din fina corespondență a nuanțelor sufletelor lor și din tandra îngemănare a luminilor și umbrelor ce se puneau reciproc în valoare, avea să picteze peisajul unic al iubirii lor aflată la prima adiere.
Cu ochii țintuiți în ceasul de chihlimbar din perete, martor al secundelor de tensiune dintre ei, Ileana își dădu seama că, fugar, ca un fum, dorul din ea căuta un ecou, un semn că și lui îi lipsise. Îi era teamă să afle…
Aștepta cu înfrigurare ora întâlnirii. Nu se încrucișaseră în săptămâna aceea ca altădată, întâmplător, pe holuri sau prin curte și nu-și dădea seama dacă era pentru ea bine sau rău… Neastâmpărul își făcuse drum, tiptil, spre inima ei. Considera un noroc că lipsea Anton. Asta o ușura, era protejată măcar în acea zi de incertitudine și de o oarecare jenă în fața lui. Nu știa dacă. în calitate de cel mai bun prieten al lui Petru, aflase încă ceva… Îl surprinsese pe iubitul ei însoțind-o, subtil și discret, cu privirea prin amfiteatru, ca o umbră diafană și fidelă. Pe sub gene, fluid, o măsura amănunțit, tăcut și rapid, din cap până-n picioare. Se simțea în aer, complicitatea mută, dar completă, dintre ei, ca o conexiune magnetică. Tresărind de un fior de grijă, Ileana se trezise scuturată ca de o părere. Gândise că, într-un exces de rebeliune și entuziasm de student măgulit, Petru ar fi putut povesti cuiva ceea ce se întâmplase între ei. Acum știa că întâlnirea lor, nouă, fremătându-le în vene, crescând cu fiecare clipă trăită împreună, îmbogățindu-se cu fiecare gând unul către altul, devenise și pentru el un capitol inedit din viața lui. Atât de frumos, încât nu l-ar fi vrut murdărit, purtat pe buzele celor care nu ar fi înțeles și care ar fi exagerat cu atât cu mai mult cu cât subiectul era mai interesant din perspectiva interdicției cu care era pecetluit…
„Să mă iert că nu pot să te uit? Să-ți fi cerut deja numărul de telefon? Să-ți fi scris? Să te fi sunat doar ca să-ți aud vocea cu care să mă pun pe picioare? Să plâng cât pentru o viață, eliberându-mă de tine, tot pentru o viață? De unde să mă apuc, să mă scutur, căutând lumina?”
Iar gândurile Ilenei se ciocneau zgrunțuroase de colțurile ferestrelor rămase prea mici pentru toată învălmășeala de emoții ce o încercau, ca să se piardă confuze și temătoare în aerul devenit deodată greu și cleios, aproape răpindu-i suflul.
La doi pași de ea, zări sticluța de parfum de la sora sa, o luă în mână și la cât de ușor simți recipientul, înțelese că mai era foarte puțin înăuntru. Aproape gol… O tăie ca o durere un gând: parfumul acela fusese butonul declanșator al discuției care spărsese gheața și care dusese la interacțiunile viitoare, ușor timide la început, dintre ei… Parfumul acela îi unise, gazda lui Petru era reprezentant al firmei de cosmetice Avon, iar el, menționând asta, ținuse să o liniștească atunci că el îi va putea aduce alt parfum când se va termina! Oricând! De parcă doamna Grațiela ar fi fost singurul distribuitor de parfumuri din Univers! Fusese primul lui gest de atenție față de Ileana și primul semn că-i păsa. Iar ea îl păstra în suflet ca pe o amintire de preț. Știuse atunci că puține alte amintiri sau gesturi din partea cuiva ar fi putut să pună în loc, dacă ar fi fost să fi uitat… Nu la fel de intens! Dar știu și că nu va putea uita… Da, doamna Grațiela fusese Cupidonul lor, iar Ileana, cu viața revenind în ea, ca un răsărit, se decise atunci, pe loc, că va fi din nou… Îi trebuia un nou Passion Dance, îi trebuia o altă cale spre Petru pe care, abia descoperit, azi îl simțise departe. Luă telefonul și-i scrise un mesaj precipitat : „Mi s-a terminat parfumul! Cel care-ți place ție, în sticluța roșie! Vorbește, te rog, cu doamna, să-mi aducă altul! Chiar mai multe, vreau să am un stock… ”
Iar, în gând, își spuse cu frica și tristețea cu care își aminti, din nou, că se aruncase în ceva interzis, dar imposibil de oprit: „Trebuie să am iluzia că oricând te pot ține lângă mine… Că parfumul care ne- a unit nu o să mă trădeze. Nu o să ne trădeze. Am nevoie să-mi iau puterea din asta… Din pasiunea care mă descarcă și tot ea mă încarcă. Am nevoie., azi, să nu te pierd… Măcar azi !”
Minunata scrierea dar mai ales cuvintele prin care majoritatea dintre noi ne regasim, mai mult sau mai puțin.
Mă bucur dacă atinge acolo, în suflet! Acesta este unul din scopurile literaturii.