– Ai nevoie de ajutor specializat? Nu vezi, te-ai îndrăgostit de un indisponibil emoțional.
– Scutește-mă cu psihologia, te rog! Iartă-mi și pe mine o dată. Suntem prietene de zeci de ani și tot atâția în care nu ai încetat să-mi faci morală.
– Și totuși, nu pentru asta sunt prietenii?
Luana o privi scurt. Obosise demult să-i explice. Nu era îndrăgostită. Nu de Toni. Și uneori nu voia sfatul Codruței, ci doar să o asculte. Să știe că e acolo pentru ea.
– Putem încheia deja cu subiectul ăsta. A fost o aventura, un fel de supapă care să-mi arate çă mai pot sa vibrez… că mai poate să-mi placă cineva. Faci prea mult caz de asta.
Se lăsa pe nesimțite seara, iar cele doua prietene nu se de dădeau plecate de la terasa unde se întâlniseră cu câteva ore in urma.
Prima întâlnire a Luanei cu iubitul ei, până ieri virtual, iscase un vârtej în discuția tinerelor. Codruța depășise demult perioada aventurilor, iar faptul că Luana era încă, în acte, măritată, o îndreptățea să-și exprime, sus si tare, indignarea față de hotărârea Luanei de a-l înșela pe Dragoș cu un tip de pe net.
– Draga mea, nu cred că vreun bărbat pe lumea asta merită să-ți calci demnitatea in picioare. Ai fi putut să aștepți până la finalizarea divorțului.
Se ridicaseră de la masa și se îndreptau spre stația de autobuz. Câteva stații aveau să le parcurgă împreună. Luana îi răspunse, dar fără să o privească:
– Asta este! Mai fac oamenii și greșeli.
Codruța fusese mereu o persoană formala și diplomată și nici măcar în momentele ei de sinceritate cu Luana nu reușise să se desprindă de această pornire de a face lucrurile după standarde, acea normalitate generală ce plutea deasupra tuturor ca un nor firesc pe un cer în așteptarea ploii.
Codruța o prinse pe Luana de braț în timp ce se așezau pe singurele scaune libere din fundul autobuzului. O întrebă când i se intersectară privirile:
– Ia mai zi o dată, cum spuneai că e tipul ăsta de nu reușesc să-i rețin deloc numele?
Vocea jucăușă ca un clinchet de clopoțel a Codruței o stânjenea pe Luana. Era confuză și avea îndoieli în sinceritatea manifestată de prietena ei în momentul de curiozitate de mai devreme față de bărbatul cu care Luana tocmai își petrecuse noaptea.
Se mută pe scaunul ce abia se eliberase, din fața Codruței. Cu ochii undeva în colțul ros al scaunului bej din direcția privirii, îi răspunse abia auzit, mustăcind:
– Toni. E mișto. E altfel.
Codruța îi înfruntă privirea pe care tocmai i-o aruncase, lucind:
– A meritat?
Cornul lunii bătea direct în geamul din dreptul scaunelor. Chipul Luanei căpătă brusc o paloare ascunsă de lumina difuză din autobuz. Respiră adânc și răspunse hotărâtă:
– Da.
Gânduri grăbite, sacadate i se înghesuiau în minte. Nu știa pe cine voia să uite primul: pe Dragoș, pe Filip? Pe unul trebuia să-l uite, pe altul simțea că începea să-l uite, fără eforturi, fără strategii. Nu știuse la început că va ajunge la asta. Și nici nu vrusese. Mersul lucrurilor făcuse așa încât aburii de magie din primii ani de căsnicie se risipiseră, iar ceea ce vedea acum era departe de omul de la început. Amândoi erau departe. Se îndepărtaseră treptat, fără să-și dea seama, așteptând la celălalt. Demult Luana înțelesese că nu fusese doar vina lui Dragoș. Nu mai știa, însă, dacă-l iubea. Că indiferent nu-i era. Și atunci, Filip ? Nu mai știa nici dacă iubise vreodată. Că altfel, credea ea, că nu ar fi trecut. Poate doar fusese îndrăgostită. Nu cum credea Codruța. Nu de Toni era îndrăgostită. De asta era sigură. Doar se servise de el. Încerca, de ceva timp, să se schimbe. Nu mai voia să sufere din dragoste. Nu mai voia așteptări. Începuse de curând să-și dea seama că nimeni nu era pentru totdeauna și că trebuia să apuce oamenii cum vin. Să ia din ce apare…
Uneori poate nu intră în lista de criterii, dar se poate întâmpla să fie cea mai bună alegere într-un anumit moment, pentru un anumit moment.
Viața e formată din momente. Și din oameni. Oameni și momente.
Uneori e tot ce avem nevoie.
Uneori suntem fericiți. Fără planuri, fără criterii, fără așteptări.
Uneori cel mai bun lucru e să ne încrucișăm brațele, să închidem ochii și să respirăm. Poate uneori ne putem auzi gândurile, respirând aromă de viitor frumos, oval și fragil ca un caier de ceață în grădină. Alteori de amintire caldă, rotundă și perfectă ca o pâine rumenă.
Atât.
Viața e cuprinsă între bătăi de inimă, suflare și gânduri răzlețe.
Și vine cum vrea ea. Nu are nevoie de noi.
Așa e bine. Să o primim fără a pune întrebări.
Într-o zi vom înțelege.
Și nici măcar nu va fi prea târziu.