Recenzie: CONSTANTIN, roman, editura Polirom 2019
Autor: Iulian Bocai
Număr pagini: 194
“A murit, a murit, nu mai sunt oameni pe lume”
Așa se încheie cartea lui Iulian Bocai, scriitor nominalizat la câteva concursuri importante și câștigător merituos al altora, lăsând în suspans cititorul obligat, prin această frază, să-și imagineze planeta restrânsă la un singur locuitor, nevoit să nu poată trăi în afara unei persoane. Una singură, singulară pentru fiecare… Avem cu toții pe cineva unic, nu? Fără de care planeta, evident, la scară personală, Pământul s-ar opri.
Este povestea banală a lui Mihai Câmpeanu, un student din anul I la Studii Clasice( pe care nu știe, de altfel, de ce le-a ales și pe care le abandonează după un an), plecat dintr-un oraș de provincie, impersonal și obișnuit, numit C., având în comun cu alte localități, “ o tristețe transparentă și înceată“, în acel București, considerat de însuși personajul-narator, un fel de topos al “ câinilor cu covrigi în coadă“. Această poveste reprezintă pretextul literar pentru realizarea unui portret( așa cum apare scris, pe pagina de titlu, imediat sub el) de o consistență suculentă, atipică a unui bătrân octogenar. Domnul Toader Constantin este proprietarul unei clădiri dărăpănate din zona Palatului Patriarhiei, unde Mihai ajunge să închirieze o cameră precară, după experiențe neplăcute, în fapt sau la telefon, într-un București situat undeva în jurul anilor 2000, cu o lume chitită să facă bani din orice, cu atât mai mult din chirii. Vedem astfel un tânăr chinuit, părăsit de mic de tată, cu o mamă plecată la muncă în străinătate ca să-i trimită lui bani, un student care face naveta cu trenul, între două chirii, îndurând compania gălăgioasă a țiganilor soioși, frigul, oboseala cu care trebuia să ajungă dis de dimineață la facultate si teama cu care doarme la metrou, ținându-și portofelul în chiloți, ca să nu-i l fure careva. Mai mult decât prețul neobișnuit de mic pentru o cameră cu proprietarul în casă (80 de lei, cu mult sub cât dăduse el până atunci în apartamentul unui fost inginer de metrou), o pornire interioară neconștientizată de către tânăr îl face să rămână în casa aceea în care nici cele mai elementare condiții de igienă nu erau îndeplinite, alături de cel care i se va adresa mereu cu persoana a doua plural a pronumelui de politețe, strigându-l “ domnu‘ Mihai“
Cartea reprezintă metafora prieteniei stranii, ieșită din afara normelor, prin raritatea ei, dintre un bătrân octogenar si un student, care, deși iese cu gașca, are preocupări oarecum atipice pentru categoria lui de vârstă, preferând, de exemplu, să petreacă Ajunul Crăciunului alături de Constantin, cel care se impunea de la început prin tonul direct, dar politicos, plin de o fermitate evidențiată de arătătorul pe care îl ridica precum un deget apodictic, întâmpinându-și chiriașii în halatul său de sculer-matrițer și cu caietul dictando îngălbenit unde trecea foaia și chiria, cu disprețul său față de preoți și pasiunea pentru a colecționa “ cocoșei“, de care nu vă spun ce este ca să fie mai mare motivația de a citi. Toader Constantin este stăpânul unei lumi balzaciene, regăsite în mulțimea de personaje întruchipate de numeroșii chiriași pe care Mihai îi cunoaște de-a lungul lunilor în care locuiește în casa cu două niveluri a lui Constantin, cocoșatul chel care, deși în cârje în urma unui accident de schi din tinerețe, dovedește bun simț, luciditate și umanitate, calități pe care studentul mărturisește că nu le le întâlnise printre bucureșteni.
Firul narativ dezvolta astfel o prietenie caldă, căreia prejudecățile societății nu i-ar fi dat nicio șansă, o conexiune care nu ține cont nici de vârstă, situație materială sau socială, bazată pe respect, sinceritate, deschidere și o profundă empatie. Rămâne memorabilă scena în care Constantin îl sună pe Mihai ( care nu poate să mai stea după ce este nevoit să-l ridice din mizeria de la baie, ștergându-l și curățind locul de nevoile bătrânului devenit tot mai neputincios)- căci își respecta ritualul de a- i da telefon o dată pe lună și face asta timp de 11 luni- continuând să-i dicteze lista de cumpărături (de care acesta se ocupa cât locuia acolo), în frunte cu ciocolata care nu prea-i plăcea domnului. Dar Mihai era singurul care-i aducea așa ceva, iar asta ajunsese unul din lucrurile care îl mai țineau aproape de el pe care-l simțea mai prieten decât pe fiul său care-l căuta numai pentru bani.
Stilul simplu, deși în fraze lungi, unele foarte lungi, sunt menite să creioneze cât mai aproape de realitate personajul pe care autorul nu vrea să-l uite, după cum mărturisește, reușind să construiască un Toader Constantin viu pe care te aștepți să- l găsești în ușa dărăpănată a unui apartament de închiriat sau în buza dealului Mitropoliei, de unde luna și stelele se văd într-un fel miraculos, unic, suficient să declanșeze în Mihai, pe loc și fără explicație, dorința de a se statornici în acel loc. Aceeași dorință care-l face să scrie despre domnul Constantin a cărui moarte încă îl întristează, după 15 ani, fascinat de a fi cunoscut o “anomalie irepetabilă“ și o legătură sufletească asemenea.