Invitația la vals- Mihail Drumes- recenzie.
An apariție: 1936, editura Vremea reapărut în peste 30 de ediții
Citesc dintotdeauna… Acesta e un roman descoperit în liceu, recitit acum. Nu stiu unde să-l încadrez ca descriere într-o definiție: răscolitor, halucinant, dureros, manual de psihologie masculină, tablou al gingașiei si m, totodata, al fortei sufletului féminin ? Cert e ça de doi ani nu prea m- a mai impresionat nimic, doar că Drumes, a cărui Scrisoare de dragoste, recitita prin 2018, din nou mi-a plăcut, îmi demonstrează încă o dată că și bărbații pot iubi fulminant, total, irecuperabil, asa cum tânărul student la Drept, Tudor Petrican (alintat DOR), o iubește pe Micaela Deleanu (Aimée a lui). Sa fie oare tânăra, exponentul părții féminine a scriitorului care-i imprumuta prenumele lui?
Uniți de mansarda din strada Amzei unde erau vecini, dar mai ales de valsul la care tânărul o invita, cartea, scrisă la persoana întâi, din perspectivă masculină (puține mărturisiri despre trăirile ei, dezvăluite în detalii în scrisoarea de adio de la sfârșit și intuite de cititor) este răvășitoare, atât prin multitudinea de scene diverse inserate în actiune, cât, mai ales, prin bogăția de sentimente și nuanțe ale iubirii despuiate până la molecule. Obișnuit să cucerească și să părăsească, pe fondul unei ridicate stime de sine, Tudor merge pe acelasi tipic, doar că rezistența și siguranța Micaelei îl fac sa se îndragostească neasteptat și iremediabil, urmărit de asta până la sfârșitul vieții, fără ca, însă, mult timp să-și fi dat seama:
„- Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile ei crescute până în adâncurile mele cele mai insondabile? „
Scrisă în perioada interbelică- specifică, zic eu, romanelor marilor iubiri- cartea dezvaluie în cele peste 300 de pagini, o poveste de dragoste de un dramatism cutremurător în care multi dintre noi se vor regasi. E tumultul jocului de seducție și farmecul începutului, e fericirea înăbușitoare a conștientizării că eștti iubit de celălalt în care te recunoști, e nebunia și curajul la care ajungem cu toții atunci când vrem să dăm totul și mai ales çând simtim că pierdem. Că ne pierdem fără reciprocitate și complementaritate.
Populat și cu alte personaje: Alexa- sora Micaelei, Nenisor- rivalul lui Tudor, colegii si proprietarul casei in care locuia, si altii, romanul este o radiografie a trăirilor pe care le comportă o relație de cuplu și, mai târziu, o casatorie. Rămase universale, acestea sunt descrise de Drumeș magistral, până la esență: candoare, încredere și frică deopotrivă, minciuni ingenue și sinceritate covârșitoare, orgolii, gelozie, paleta de emoții implicate de apariția unei sarcini, frumusețea și delicatețea gesturilor mărunte, atenția la tot ce înseamnă celălalt. O idée care m-a impresionat rămâne aceasta: în dorința sa disperată de a o înlocui pe Micaela atunci când, din frica de a nu suferi, decide să o părăsească, Dor încearcă să impună noii partenere gesturile lui Aimée, aproape obligand-o să le preia… Câtă iubire și câtă durere? Sau poate doar obsesie?
Finalul este, ca în toate marile iubiri, extrem de trist și poate de neînțeles. Asta e o carte de citit cu creionul în mână, de luat lecții despre gânduri, reacții, de învățat despre ce înseamnă să fii îndrăgostit cu adevărat! Și, mai ales, ce înseamnă să vrei, să stii, să poți să-ți asumi că atunci când iubeși așa, demult nu mai ești tu, amândoi deveniți UNUL. Și dincolo de moarte… Iar cine a iubit asa, îmi va da dreptate!
De neratat!!! Un infinit de stèle!
