Scriu aici, ca gânduri de viaţă, pe care nu vreau să le uit. Când sunt tristă, singură, bulversată, mă întorc aici doar ca să-mi amintesc că există lucruri infinit mai greu de dus decât astea. Vă rog mult să comentaţi, ca să nu mă simt ca un extraterestru, fie că sunteţi de acord şi vă regăsiţi, fie, mai ales dacă doriţi să mă contraziceţi. Aş vrea, cu tot sufletul, să mă înşel asupra unor lucruri şi aştept argumentele voastre care să mă convingă, asta, desigur, dacă veţi crede că merită efortul.

1. Credinţa şi sănătatea sunt singurele comori fără de care nimic altceva nu are sens.
2. Oamenii nu se nasc răi, ci devin. Tot prin oameni.
3. Singura iubire pură, necondiţionată e a lui Dumnezeu pentru tot ce a creat şi a părinţilor pentru copiii lor. Restul, oricare ar fi acest rest, este doar o pervertire a acestui concept. Mă voi referi doar la două din cele mai puternice motoare din viaţa unui om: iubirea din cuplu şi prietenia, amiciţia adică. Eu vorbesc din experienţa mea, orice excepţie este binevenită să ne împărtăşească aici de ce nu e aşa, lăsând celorlalţi o altă perspectivă, poate mult mai bună şi mai realistă.
Aşadar, nu există IUBIRE. Există INDRĂGOSTIRE, schimb invariabil şi invizibil de hormoni care, la început, ne fac să credem în partenerul perfect. După ce aburii se risipesc, rămân ingrediente care ţin doi oameni împreună, mai mult sau mai puţin: ataşament, obişnuinţă, comoditate, dependenţă, respect, prietenie, confortul de a fi cu cineva care te cunoaşte foarte bine şi pe care îl cunoşi foarte bine( dar aici intervine factorul previzibil care aduce rutina şi care, pe termen lung, pe unii îi distruge)
Aş enumera aici câteva motive pentru care se crede in ideea de iubire până la adânci bătrâneţi, pe care, apropo, ar fi bine să nu o transmitem aşa propriilor copii, ca să nu fie dezamăgiti din cauza aşteptărilor. Cuplurile care rezistă până la capăt reuşesc pentru că:
a) au, amândoi, o relaţie specială cu Divinitatea, individual şi ca pereche, dorind şi luptând constant ca a lor căsnicie să fie clădită din şi în trupul lui Hristos. Aici e prea mult de spus şi nu mă pricep, nu vreau să intru pe un teren pe care nu-l stăpânesc, dar sigur se recunosc aceia.
b) baza căsniciei nu a fost chimia, pasiunea, ci prietenia, compatibilitatea de valori, comunicarea, iar când au evoluat, nu au fost prea multe lucuri de schimbat şi nici între ei.
c) Amândoi, sau doar unul, în acelaşi timp sau în perioade diferite, au(a) avut fie o aventură, fie mai multe, fie o relaţie în paralel. Şi nu s-a aflat, nici nu au alergat să-i spună că au înşelat( ştiu un caz). Sunt şi excepţii. Cei care o fac, de ce recurg la asta? Din plictiseală, din curiozitate, din răzbunare, sau, cel mai des, pentru a umple golurile emoţionale de acasă. Din mare carenţă de iubire, sau pentru că nu se mai simt înţeleşi. Sau pentru că de ceva timp, vorbesc la pereţi. Există şi excepţii, rare. care nu înşală. Aici vă rog pe voi să adăugaţi motive, explicaţii etc
d) pentru că, citez: -să aibă copiii şi mamă şi tată
– avem rată la bancă
– am muncit şi eu aici, unde să mă duc?
– nu mă descurc financiar singur(ă)
– nu mă mai ia nimeni, ce zice lumea? Ce le spun mamei şi tatei?
– o să mă judece copiii mai târziu
– nu am alternativă
– poate nu găsesc ceva mai bun
– de ce să i-l(i-o) las ei(lui?)
– societatea te judedă dacă eşti divorţat(ă)

Şi poate mai sunt, eu atât am găsit. Aş dori să mă contraziceţi cu experienţele dvs şi să mă convingeţi că exagerez. Pentru mine, la momentul asta există convingerea că nimic, în afară de relaţia cu Dumnezeu(şi aici pot fi fluctuaţii) şi cu tine, de care nu poţi scăpa, nu există nimic, absolut nimic care să reziste pe termen lung. Fie e o iluzie de la început, fie se diluează consistenţa, fie dispare. Rămai tu cu ale tale, iar aici. ar cam trebui să ai pasiuni. E printre puţinele lucruri care nu te trădează şi pe care le poţi controla şi modela.
Revenind la prietenie, iată convingerile mele:
– noţiunea de prieten adevărat, din cărţi şi filme, cu care societatea ne-a dresat (ca şi cu veşnicia familiei, celula de bază a ei, căci altfel cum ar merge lumea înainte?), nu există. Există colegi, vecini, cunoştinţe, oameni cu pasiuni şi preocupări comune, tovarăşi de distracţie şi plimbări, părtaşi la plictiseală, companioni de călătorie. Şi prieteni pe anumite perioade de timp, după interesul fiecăruia. Cum ar trebui să fie un prieten adevărat? Nu sunt sigură, eu nu sunt un prieten adevărat, pentru că sunt om şi am slăbiciuni, ca toţi cei care nu sunt prieteni adevăraţi. Prieten e cel care te ascultă oricând, chiar şi obosit, dacă e urgent, care stă cu tine când îţi e rău, fără să-i ceri, care nu te invidiază când tu te plimbi şi el nu are bani decât de supravieţuire, ba mai mult, cand are, te ia cu el pe banii lui… Şi care nu-i vrea înapoi. Poate fi şi invers, prieten e cel care te onorează lăsându-l să-ţi plătească o excursie, căci altfel l-ai jigni. Când îţi spune asta, când ştii, când înţelegi că prezenţa ta e infinit mai importantă decât efemeritatea banilor. Şi ar mai fi! O să întind şi mai mult coarda şi o să spun că prieten adevărat e cel care nu aruncă în faţă familia, care, da, e mai importantă, dar care de multe ori e doar o scuză, căci prieten e cel care merge cu toate târaş, fără să renunţe la nimic. Şi la nimeni. Pentru că de acolo se regenerează. Din tot.
O să închei cu un gând simplu, care pare banal şi dureros de logic: prieten e acela care te întreabă ce faci şi te caută atunci când îţi e bine, doar pentru a te şti acolo. Bine. Nu cel care năvăleşte pe tine cu compasiune când află că eşti grav bolnav sau că ai avut un accident, şi, dintr-o dată, îi pasă. Până atunci unde a fost? Da, prietenul se cunoaşte la bine. La rău e doar o confirmare, o normalitate.
Şi ca o concluzie de final: singurătatea e oricând mai bună decât minciuna unei vieţi fericite. Cu care defilăm, pentru că aşa trebuie, aşa spune lumea, aşa fac toţi.
Nimic nu trebuie. Eşti doar tu cu tine. Mereu. Ca înainte de naştere… Ca după moarte
Restul e doar un abur, o rătăcire, o iluzie!

Categorizat in: