Recenzie
Roman : Tot ce i-am promis tatălui meu!
Autor : Ioana Maria Stăncescu
Editura : Trei(2020)
Număr pagini : 301
Mi-aş dori să am mai multe mâini drepte ca să pot să scriu cât mai mult, ca să nu pierd esenţa, ca să cuprind cât mai mult din frumuseţea interioară a Adei…
Nu aş şti cum să încep, nici cum să închei această carte, pentru că ea însăşi curge firesc, pornită de undeva de la Eva lui Adam ca să nu se sfârşească, de fapt, niciodată. Da, o carte fără final… Care se continuă în fiecare dintre noi, conţinând în ea fiecare suflet feminin, ca o radiografie perfect construită. Este povestea unei femei cu toate dimensiunile ei, reprezentând toate femeile românce născute undeva în comunism şi care bâjbâie zăpăcite între căutarea de sine şi schimbările abrupte ale unei societăţi zguduite de traume.
Nu ştiu dacă mi-a plăcut mai mult povestea în sine, galopând flâmândă prin ea, ca să descopăr marea promisiune făcută de către Ada tatălui ei şi ca să vad cum trece ea peste toate, sau luciditatea cu care m-am regăsit în aproape toată viaţa eroinei, de fiecare dată având pielea de găină. Mi se pare incredibil cum un subiect atât de greu ca existenţa unei femei mature care traversează un divorţ, două cancere(al tatălui şi al ei, personal), o iubire după care aleargă între avioane cu o permanentă disperare de a se asigura că o are, poate lăsa la final un sentiment atât de frumos, o linişte şi o imensă dragoste de viaţă. O imensă speranţă după ce citeşti o carte despre o boală considerată incurabilă.
Ada însăşi este un personaj sublim, uman, cu defecte şi calităţi(pe care pare că le are chiar autoarea, ce se confundă cu personajul prin relatarea la persoana întâi), atât de clar şi sincer dezvăluite, încât senzaţia a fost, pentru mine cel puţin, de permanentă poftă de a o cunoaşte şi de a sta în preajma ei. Un personaj de o complexitate specială, înglobând în el toate grijile, sensibilităţile, fricile, dar şi nebuniile unei femei care caută să se regăsească pe ea, femeia, printre toate rolurile pe care le trăieşte, ca un înveliş, aşa cum frumos foloseşte scriitoarea acest cuvânt, într-un alt context. Acţiunea(care este de fapt, firul evoluţiei Adei până undeva în jurul vârstei de 40 de ani, multiple fiind întoarcerile în copilărie, adolescenţă, prima tinereţe, acolo unde părinţii, aş zice că tata ceva mai mult, joacă un rol esenţial, dar şi prietenii, colegii de şcoală) pendulează între Bucureşti şi Paris, pe fondul poveştii de dragoste cu francezul F. , cunoscut la 16 ani şi reîntâlnit după 20 de ani : „E ca un făcut : ba nu reuşim să ne găsim, ba nu ar trebui să ne despărţim!”
O carte scrisă într-un ritm liniştit, luându-şi timp şi să sondeze cele mai adânci emoţii sau gânduri(ca să citez aici mi-ar trebui zeci de pagini, căci nu aş şti la care din toate aceste minunate introspecţii, văzute cu acurateţea unui microscop, să mă opresc), dar prinzând elan ca să continue cu forţă dintr-un umor curat, sincer, dezarmant de natural, pierdut uneori într-un sarcasm neoş, care străluceşte chiar şi atunci când personajul încearcă să se pună într-o lumină uşor ponosită: „De asta şi pentru că mi se părea că-s grasă.”
Firul naraţiunii nu se desprinde nicio clipă de Ada, pe care o vedem din pruncia ei de copil unic, cu traumele specifice( ca teama de abandon când mama pleca în turnee) până la maturitatea marcată de o menopauză forţată de cancer(denumit aici, boala tristeţii), acţiunea în sine nu abundă în suspans sau tăvăluguri de întâmplări, dialogul apare destul de rar, (dar extrem de bogat în sens şi mustind de emoţii sau de mostre hilare ale unui limbaj natural, colocvial, necenzurat şi deloc vulgar sau grotesc, nici măcar când contextul poate ar fi cerut-o), însă nicio clipă nu te plictiseşti. Fraza scurtă, cadenţată, patina vremii şi a locului, dâra de umor subtil, pe alocuri inocent, analizele psihologice, unele ca nişte verdicte despre viaţă(pe care dacă aş putea, eu le-aş lipi ca etichete să le vadă toată lumea şi să înţeleagă în cea mai clară şi directă exprimare nişte realităţi interioare de care nici nu suntem conştienţi: „Că vreau să mă simt femeie şi nu mamă. O femeie care aşteaptă un bărbat. Atât.”), fac din povestea Adei, simultan, povestea originală a unui personaj unic, dar şi povestea femeii dintotdeauna. Femeia ancestrală, arhetipul a cărui esenţă nu se risipeşte dincolo de răsturnările inerente ale Universului. Ba dimpotrivă, se încăpăţânează să păstreze feminintatea ca emblemă umană pentru ca lumea să meargă mai departe. Este incredibilă forţa cu care Ada, mutilată fizic, reuşeşte să nu fie mutilată şi sufleteşte. Ea poate să înflorească pe interior, iubind şi fiind iubită cu o pasiune frenetică, într-o nerăbdare vecină cu nebunia, fără a cădea în penibil sau în disperare, cu toate accentele ei de autoironie, discret presărate în text. Iar asta e, cu adevărat, greu de scris. Cu atât mai mult cu cât e atât de greu şi de simţit.
Din nou mă întorc la fascinanta Ada. Aceea care are impresia că şi-a pierdut feminitatea, că se încurcă, precum în nişte sfori de marionetă, între rolurile de soţie, iubită, mamă, fiică şi oricare alt rol dus de ea, o femeie fragilă, ce se face mică în braţele omului iubit, aşteptat şi la 40 de ani ca la 16, dar care devine stâncă în sala de la Onco sau când analizele nu ies bune…
O carte despre vulnerabilitate şi despre reînvierea din propria cenuşă a Păsării Phoenix, întruchipată aici de Ada, o carte despre un trai obişnuit, dus între betoanele şi tramvaiele unui Bucureşti autentic(ne plimbăm pe la Obor, Unirii sau Cişmigiu), dar şi între avioanele către Paris, sau chiar pe străzile acestuia, cu tipicul său perfect surprins(ca o coincidenţă, de una din zilele Franţei, bolnava are, în sfârşit, analizele bune).
O carte despre feminitate în cel mai deplin şi natural sens, uneori rudimentar, dar, din nou, nelipsit de o frumuseţe autentică, greu de uitat. Nu-i aşa că nu ştiam sau nu credeam că a fi simplă şi normală, a cere lucruri obişnuite pot face din fiecare dintre noi, o fiinţă unică, de un farmec aparte, dincolo de universalitatea gesturilor şi acţiunilor fireşti, rutiniere?
Un roman al dorinţei hămesite de validare şi al fugii după aceasta, dar şi un roman despre frică şi despre curaj, confundându–se între ele, acestea din urmă, ca de atâtea ori, fără măcar să ne dăm seama. O carte care pune pe tapet, un subiect frecvent în literatură, şi tocmai de aceea, riscând să devină banal: condiţia femeii care creşte singură un copil, care face cumpărături, are un serviciu, merge la psiholog şi iubeşte într-o altă limbă, dar iubeşte. Ca oricare altă femeie. Un iz cu amestec de obişnuit şi exotic, de primitiv şi sofisticat, o primă impresie a unei normalităţi ce s-a mai spus şi care, aparent, nu aduce nimic nou, în realitate un flux de emoţii şi idei de o prospeţime ce face să tremure carnea pe tine prin conştiinţa lucidităţii cu care cititorul prinde nişte adevăruri în care el însuşi trăieşte şi pe care le descoperă acum, ca pe nişte revelaţii.
Şi, cum spuneam, ar mai fi multe, foarte multe de spus, dar mai mult ar fi prea mult, iar dincolo de asta, nu vreau să vă răpesc deliciul de a simţi, la propriu, această carte, prin filtrul personal.