O dimineaţă
Elena îşi strânse încet, fără grabă, caietele de pe birou. Le puse în rucsac cu gesturi mici, sfioase. Oftă şi-şi aruncă un ochi către patul pe care îl împărţea cu sora sa. Maria încă dormea. O invidia uneori pentru că reuşea mereu înaintea ei acolo unde Elena depunea efort. Parcă nu i se părea nici normal, nici corect. Vârsta ar trebui să conteze.
— Hai, neaţa ! Cât e ceasul ? întrebă Maria, cu o privire amorţită
— E târziu, hai ! Mergi cu mine cu maşina, da ?
— Normal, nu vreau cu autobuzul ! Dar ia-mă uşor, nu mă stresa !
— Maria, eu am teză prima oră ! Te grăbesti, te rog ?
— Hai, bine, lasa-mă. Nu am chef de alergătură. Vin eu !
— Cum adică vii tu ? Ai de gând să chiuleşti ?
Fata se dădu jos din pat şi se propti în faţa Elenei, privind-o drept în ochi. Îi răspunse cu un torent de vorbe al căror ritm crescuse brusc :
— Ia mai scuteşte-mă cu atâta grijă ! Mă descurc ! Tu vezi-ți de bacul tău !
Elena simți simultan o durere în inimă şi în tâmple. Îşi muşcă buzele, înghiţindu-şi cuvintele. Ieşi.
