Un interviu cât o lecție de viață

Interviu Simona FERRANTE

L.I. : — Bună, Simona ! Nu mai știu cum ne-am cunoscut pe FB, dar știu sigur că ai fost și ești un dar în viața mea, de aceea, spun sincer că acest interviu va fi făcut cu o și mai mare bucurie. Hai să vedem cine ești tu pentru cei care vor citi aceste rânduri.

S.F. : —  Ne-am cunoscut datorită cărților, cum altfel? Pe axa temporală sunt mai multe Simone, poate că pentru toată lumea e la fel, nu știu. În ce mă privește, nu am rămas neschimbată la diverse etape ale vieții, în plus față de maturizarea inerentă. Azi am impresia ca sunt altă persoană decât cea care a părăsit România acum exact 22 de ani, o tânără mamă, profesoară, femeie divorțată, plină de frustrări, de ură, de deziluzii, de suferință. Acum, când pierd nordul, îmi spun că fiecare are traseul lui propriu, așa cum e, cu bune și cu rele, că nu voi reuși să îndeplinesc toate visurile pentru că nu sunt făcută pentru toate, și că fac cât pot, cum pot. Îmi amintesc că la 25 de ani, îmi venea să mor la gândul acesta.

L.I.: — Să o luăm cu începutul: de ce a pornit Simona să scrie și de ce a continuat? Mai scrie Simona, are de gând să mai publice? Dacă da, ne poate dezvălui ceva despre asta?

S.F. : — De ce a pornit să scrie poți să o întrebi pe mama cred, care la 89 de ani a rămas o devoratoare de cărți! (Râd. )Poate și din timiditate, mi-a fost totdeauna greu să vorbesc în public și lucruri aveam de spus, pentru că îmi plăcea să observ oamenii, reacțiile lor, relațiile dintre ei. Așa că mi-a fost mai ușor în scris. În clasele primare scriam poezie patriotică, am și păstrat câteva, și scrisori. Îi scriam și mamei mele, deși locuiam împreună, bineînțeles. Am păstrat obiceiul acesta să scriu scrisori. Pentru moment nu scriu, traduc: proză, poezie, în și din franceză. Dar aștept cu mare mare nerăbdare să vină toamna să numărăm bobocii, că am și eu doi în  incubator. Un roman și o poveste pentru copii. Dar pentru moment nu spoilez…

L.I. : — Ești de ani buni stabilită în Franța, dar ai o viață împărțită între Franța si România. Asta înțeleg eu din faptul că ai scris și publicat în ambele limbi. E vorba de o dragoste nehotărâtă, cu glumele de rigoare?

S.F. : — Nu sunt împărțită între Franța și Romania. În Țară merg la ocazii, tocmai va fi ocazia pentru târgul de carte din 4 în 8 decembrie, de la București, Gaudeamus, unde voi scoate în lume boboacele la primul lor bal. Iubesc să scriu în ambele limbi. Îmi place la fel de mult să citesc în original scriitori francezi și români.

L.I. : — Ai scriitori preferați? Te-au influențat ei în scrierile tale? Dar un gen de lectură preferat? E ceva ce nu citești deloc sau citești foarte puțin?

S.F. : — Scriitorii mei români de căpătâi, Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, nu cred că m-au influențat în felul de a scrie, dar mi-au educat apetența pentru citit, au răspuns unor nevoi interioare, de umor de exemplu, de ieșire din limite. Aș fi spus în liceu că nu citesc cărți de istorie, eram foarte slabă la materia asta, nu mi se părea important trecutul istoric, nu mă simțeam în cauză. Iar acum, al treilea roman e o incursiune în Istorie…

L.I. : ­ — Cum ai caracteriza cărțile tale? Ai deja un stil pe care-l simți că te reprezintă?

S.F. : — Trei romane și un al patrulea pe care l-am început, nu seamănă niciunul: primul e un jurnal autobiografic al unei tinere românce care s-a născut o dată cu decrețeii și a trăit toate etapele dictaturii comuniste, al doilea e un roman polițist cu rădăcini sociale, al treilea este un roman al unor destine care se intersectează într-un centru pentru emigranți ș unde fiecare povestește o pagină dramatică a istoriei europene. O prietenă bună, Marinela, mi-a spus totdeauna: Tu scrii așa cum îmi povestești mie în bucătărie la o cafea. Ce înseamnă asta? Poate un stil simplu, intim, curgător…

L.I. : — De ce ai îndemna pe cineva să citească literatura Simona Ferrante? Ce găsim acolo?

S.F. : — Întotdeauna găsim ceva într-un roman. Poate nu ce căutam, sau ce ne așteptam. Un roman e o întâlnire. E ca și când pe deasupra rândurilor tipărite ar fi scris cu cerneală simpatică un mesaj, ceva ce îți este adresat și de care ai nevoie în momentul acela. Un răspuns la o întrebare pe care nici nu te-ai gândit că ți-ai pus-o.

L.I.: — Cum face un scriitor de formație literară cu școala terminată în România să-și facă descoperite cărțile în Vest? Ce ne poți spune despre editura ta? De ce ai vrut o editură? Merită acest gen de afacere din punct de vedere comercial sau este doar un mijloc de a-ți hrăni pasiunea?

S.F. :­ — Prin promovare la saloanele de carte și în orice ocazie posibilă. În 2019, când am încheiat serviciul în comerț, am făcut un burn-out, cu adevărat, nu un moft. Am făcut terapie un an și împreună cu terapeuta am reînvățat să simt dorințe, să mă entuziasmez, să găsesc prilej de bucurie. Și mi-am spus că de acum înainte nu voi mai face decât o activitate care să îmi facă plăcere. Aveam în sertar manuscrisul la Promesses și începusem deja să scriu Terre blanche. Așa că le-am publicat și am început să ies cu ele în lume. O editură e ca orice altă „afacere”, una geloasă și posesivă. Trebuie să îi dedici întregul tău timp. Atunci, da, merită. Eu din păcate, sau din fericire, sau na, așa e pur și simplu, am un soț căruia îi e foame la ore regulate, o mamă care depinde de mine, o soră pe care o sprijin, un cățel… De exemplu, în 2023 nu am putut pleca la nici un salon de carte, deci zero cărți vândute.

L.I. : — Încurajezi copiii/ tinerii să scrie? Dacă da, ar trebui să și publice? Aceste două procese sunt legate unul de altul, sau putem păstra manuscrisul în sertar, doar pentru noi și cei apropiați?

S.F. : — Fiecare face cum simte. Nu încurajez pe nimeni să scrie, scrisul, pentru mine, vine din interior, e aproape ca o chestie care nu te lasă în pace, te obligă. Dacă simte că are ceva de scris/spus, o va face și dacă îl împiedici. Cu publicatul, hai să fim sinceri, cine scrie doar pentru el?

L.I. : — Ce e cel mai greu și neplăcut în a fi scriitor? Dar ce e frumos și intens, de nu te lasă să renunți?

S.F. : —  Ce e mai greu în scris, publicatul. (Râd.) Neplăcut nu cred. Poate inconfortabil, atunci când spui lucruri care deranjează. Îmi amintesc de venirea Emiliei Faur cu romanul ei de debut la Chambery la festival, când o cititoare în vârstă din sală i-a reproșat că personajul ei feminin se sinucide fără să țină cont că are soț și copil. Or, tocmai acesta era subiectul, drama acestei tinere mame care face o depresie severă post-partum.

L.I. : — Ce înseamnă pentru tine o carte foarte bună?

S.F. : ­ — Una care îmi intră în suflet, mă răscolește și rămâne acolo, mă transformă. De care îmi amintesc și după treizeci de ani titlul, autorul, de ce m-a mișcat atât. Cui i-e frică de Virginia Woolf, e una dintre ele.

L.I. : — Ce ne poți spune despre Festivalul Primului Roman din Chambéry( orașul unde locuiești) în a cărui organizare te implici demult?

S.F. : — Pai am spus deja, conduc grupul de lectură de la Chambery, citim cu pasiune și  curiozitate debuturile fiecărui sezon, unele romane ne impresionează, altele mai puțin. De ce îmi pare rău e că nu putem premia mai multe într-un sezon. Anul acesta selecția a fost foarte dură, au fost mai multe cărți foarte bune.

L.I. : — Cine crezi că dă valoare unui text? Ecoul în cititori sau critica literară?

S.F. : — Cititorul e cert un promotor ideal. Cu condiția ca romanul respectiv să găsească ecou în el. Ceea ce nu e o regulă.  Pe de altă parte, critica literară, ea, e uneori/ades influențată de rentabilitate, de elitism, de simpatii…

L.I. : — Ar mai fi întrebări, dar mă opresc aici. Mulțumesc și succes în tot ce-ți propui.

S.F. : —   Și eu îți mulțumesc și poate ne vedem la Gaudeamus în București la începutul lui decembrie?