Interviu Simona ANTONESCU
Stăm astăzi de vorbă cu scriitoarea Simona ANTONESCU, pe care am avut șansa de a o cunoaște în calitate de antrenor de scriere la cele două ateliere de roman organizate de Revista de povestiri şi la care am participat. Au fost singurele cursuri (pe lângă cele de Improvizație şi Teatru din 2012, de la Go-Play Art) la care nu mi-am dorit niciodată să lipsesc şi pe care le așteptam mereu cu nerăbdare şi mare bucurie. Nu o cunoșteam pe Simona atunci când m-am înscris, dar, așa cum întotdeauna Dumnezeu lucrează prin oameni, s-a dovedit omul potrivit pentru mine care, deși debutasem, îmi căutam încă stilul. Cel al Simonei mi s-a potrivit de la început, mă chema şi s-a așezat cuminte peste personalitatea mea, curgând de atunci, treptat şi firesc, conținându-mă şi cizelându-mă.
Dar acest interviu nu este despre mine, așa că abia aștept să o cunoaștem pe Simona. Pentru cei care încă nu au auzit de ea, o invit să ne citeze titlurile cărților ei.
S.A. — Mulțumesc pentru invitația aceasta, dragă Laura! Am debutat în anul 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, care a fost câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească. De asemenea cartea a câștigat, în același an, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor. De atunci am mai scris: Darul lui Serafim, Hanul lui Manuc, Ultima cruciadă, În umbra ei, Povestea Otiliei Cazimir și Maria Tănase – O fântână pe un drum secetos, cele două din urmă în cadrul unor proiecte de biografii romanțate. Mai am și o serie de cărți pentru cei mici: Istoria povestită copiilor, din care au apărut până acum nouă volume. Voi da numai două titluri, ca exemplu: Decebal și un solomonar misterios, Vlad Țepeș și Ordinul Dragonului.
L.I. — Urmează cea mai nouă apariție, în septembrie, tot un roman istoric. Ce ne poţi spune despre el, în câteva cuvinte?
S.A. — Noul roman se numește Chiajna din Casa Mușatinilor și va apărea la Editura Polirom. Îmi propusesem de mult timp să scriu o carte dedicată vieții Doamnei Chiajna. În carte am urmărit-o din copilărie, mergând mai mult pe firul cronicilor lui Petru Rareș, tatăl ei, și documentelor despre Mircea Ciobanul, soțul său, pentru că sunt singurele locuri unde apare sporadic sau poate fi bănuită Chiajna. Nu avem scrieri din epoca în care a trăit ea, care să se refere direct la Doamna Chiajna, cu o singură excepție, câteva cuvinte scrise de un călător german care a întâlnit-o la un moment dat. De aceea toată documentarea a însemnat, de fapt, documentarea despre bărbații din viața ei, voievozii Petru Rareș, Mircea Ciobanul și Petru cel Tânăr. Am introdus și multe personaje fictive cu povești fabuloase, pentru deliciul lecturii.
L.I. — De ce în special romane istorice şi cărți pentru copii, nefiind nicio legătură între ele?
S.A. — Este o legătură mare între ele, cărțile pentru copii sunt tot istorice. Istoria este o altă pasiune a mea, pe lângă scris, citit, călătorii, fotografie. Mi-ar fi plăcut să fiu arheolog. În plus, îmi este foarte ușor să reconstitui atmosfera diferitelor epoci, îmi place să reclădesc din bucățele adevăratele mentalități ale altor vremuri, care mai apoi să pună într-o lumină nouă o decizie luată în trecut, iar astăzi judecată poate incorect.
L.I. — Ce a declanșat îndeletnicirea scrisului beletristic la Simona Antonescu, un om cu o formare științifică la bază? Cum se împacă literatura cu chimia, te ajută că stăpânești acest domeniu sau, dimpotrivă, te înfrânează involuntar?
S.A . — Mi-am dorit dintotdeauna să fiu scriitoare și chiar scriu cam dintotdeauna. Nu-mi amintesc nicio perioadă în care să nu fi avut caiete cu povestiri sau mici romane în lucru. Chimia a fost numai un drum ales de familie, din motive practice. Nu aș spune că formarea științifică a avut vreun efect asupra înclinațiilor mele literare. Într-un om încap (și ar fi bine să se găsească) multe discipline din ambele zone: științe exacte sau umaniste. Studiul lor nu se exclude unul pe altul. Este adevărat că numai pe unul îl vei face cu plăcere, numai unul te va face să uiți de tine și de timp. Pentru acela ai un fel de instinct natural.
L.I. — Cum te face să te simți actul scrierii? A schimbat el ceva la tine ca om? Dacă da, ce, cum?
S.A. — Scrisul te schimbă întotdeauna. Scrisul ia naștere în acele zone din creier care răspund și de vis, dar și de visarea aceea cu ochii deschiși, din timpul zilei, când ne imaginăm că un lucru care a mers rău astăzi, la serviciu, dintr-odată se schimbă și totul se termină cu bine. Când ne imaginăm că avem întâlnire cu cel sau cea de care suntem îndrăgostiți, dar noi încă nici nu ne-am făcut curaj să-i vorbim. Toate aceste construcții ale creierului nostru au cam același efect asupra psihicului ca și faptele petrecute în realitate, așadar este normal să te schimbe. Cum mă simt? Mă simt realmente acolo, în câmpul răvășit de copitele cailor, de cele mai multe ori. Știu precis cum miroase pentru că îmi transmite nasul, nu inventez chiar totul. Terminarea unei cărți, așa cum este acum Chiajna din Casa Mușatinilor, este ca o întoarcere acasă dintr-o călătorie plină de experiențe.
L.I.: Cum era Simona de la prima carte şi cum e acum?
S.A. — La prima carte nu prea știam ce fac, așa că eram mult mai nesigură pe mine. Acum știu destul de exact ce ar trebui să fac, uneori reușesc, alteori nu. Dar nesiguranța s-a mai diminuat. Nu mai e vorba despre frustrarea că ceva imprecis nu e bine, este mai mult vorba despre căutarea unui lucru bine conturat.
L.I. — Cât de des scrii şi în ce fel? Ai un ritual, există o rețetă ce ar merita împărtășită celor pasionați de scris?
S.A. — Nu există rețete și nici mantre pentru invocarea inspirației. Dacă la mine funcționează un lucru, acela va rămâne strict personal. Acestea fiind lămurite, îți pot descrie cum decurge la mine. Scrisul efectiv se petrece în cea mai mare parte în weekenduri și în concedii. În timpul săptămânii mă documentez sau retușez ceea ce am scris deja. Scrisul începe dimineața, cu făcutul cafelei. Iată, acesta este într-adevăr un ritual: mă trezesc devreme, pe la șapte, și îmi fac o cafea la ibric, beau fix două înghițituri, o așez pe colțul biroului și îmi încep ziua de lucru. Mă ridic rar de la birou atunci când scriu, iau mesele haotic și mă opresc atunci când observ că s-a înserat. Nu am niciodată ceasuri pe lângă mine atunci când scriu, mă orientez numai după cum bate lumina de afară și cât de foame îmi este.
Ceva totuși aș putea recomanda pasionaților de scris: cititul trebuie să fie o activitate zilnică, fără nicio excepție. Un roman se scrie cu muncă, nu cu inspirație, inspirația reprezintă 10% din întregul proces. O idee bună ar putea fi aceasta: fă-ți un plan al întregului proiect și ține-te de el. Scrie-ți acolo data și ora exactă când îți propui să începi, datele în care vei scrie și intervalul de timp pe care îți planifici să-l petreci în fața calculatorului sau hârtiei. Pune planul undeva la vedere și lasă simțul datoriei să facă restul. Creierul funcționează de obicei foarte bine atunci când primește o comandă.
L.I. — După părerea ta, cum reușește un scriitor în formare să-şi dea seama care este stilul care i se potrivește şi cum face să şi-l perfecționeze? Cum se descurcă între diversitatea de lecturi personale pentru a se regăsi şi păstra pe sine, dând simultan cea mai bună variantă a sa ca scriitor?
S.A. — Cred că vocea fiecăruia se află înăuntru de la bun început. Greutatea s-ar putea să vină din găsirea acestei voci și aducerea ei la suprafață, pentru că adesea ne construim alte chipuri pentru lumea exterioară, nu suntem cu ceilalți așa cum simțim noi că suntem cu adevărat, în interior. Deci căutarea de sine cred că ar putea fi un prim pas. Să ai curajul de a te sonda până acolo unde nu ai vrut să cobori niciodată, apoi să ai curajul de a te arăta lumii așa cum ești, nu așa cum crezi că te-ar plăcea cei din jur. Aceea este vocea ta. Presupune multă asumare, pentru că vei fi, probabil, rănit pe drumul acesta, dar șansele de supraviețuire sunt de 100%.
Lecturile nu au legătură cu stilul unui scriitor în formare, după părerea mea, în sensul că nu acolo îți vei descoperi stilul. Lecturile au rolul de a-ți ascuți simțul critic, pentru ca mai apoi să-l poți folosi la propriile tale texte. Mai au rolul de a te învăța tehnici de scris, moduri de a construi un personaj, moduri de a face ca un dialog să fie credibil și așa mai departe. Un fel de meserie care se fură.
L.I. — Primul sfat, după impuls, pe care l-ai da unui debutant?
S.A. — Să citească. În fiecare zi, fără nicio excepție. Să citească romanele marilor scriitori, cărți bune, de raftul întâi. Aș îndrăzni chiar mai mult de atât: să renunțe la cărțile ușoare, de raftul al doilea.
L.I. — Ce e cel mai greu în actul de a scrie? Dar cel mai ușor?
S.A. — Cel mai greu îmi este să dau drumul în lume primelor pagini dintr-o nouă carte. Cel mai ușor este să fac cafeaua aceea.
Glumesc. Cel mai ușor este să scriu atunci când și eu, și personajul vrem același lucru și mergem în aceeași direcție.
L.I. — Este scrisul un hobby, o profesie, o stare de spirit sau o latură de personalitate?
S.A. — Pentru mine este o latură a personalității. Pentru fiecare cred că este altceva, iar aceasta nu are legătură cu calitatea scrisului.
L.I. — De ce unii oameni vor să scrie literatură şi o fac şi bine, iar alții nu încearcă niciodată? Iar între cei care o fac şi publică, ce anume diferențiază scriitorul slab de cel bun şi de cel foarte bun sau genial?
S.A. — Pentru prima întrebare s-au scris cărți întregi, fără să se ajungă la vreun rezultat: de ce scriem? Am citit și eu vreo două dintre cărțile acelea, dar nu știu să-ți răspund. Știu de ce scriu eu, mă simt mai bine ca oricând altcândva atunci când o fac: mai bine decât în vacanță, mai bine decât atunci când citesc o carte foarte bună. Puține lucruri îmi aduc o bucurie mai mare decât o frază căreia i-am găsit numărul exact de cuvinte care o face să aibă ritm de vers atunci când este rostită.
În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, nu m-aș referi la scriitori slabi și scriitori buni, ci la cărțile lor. Calitatea unui text, a unei cărți, cred că stă în personajele bine construite, detaliate, în spatele cărora se simte o bună cunoaștere a omului, inclusiv lecturi de specialitate, nu numai păreri proprii ale autorului. Apoi într-o structură solidă a întregii construcții – un roman bine structurat va lăsa, la lectură, e senzație frumoasă de siguranță, de lume bine stăpânită, deci credibilă. Autenticitatea atârnă și ea greu, vocea narativă este de preferat să fie cât mai originală. Sinceritatea cu care este scrisă cartea va transpare întotdeauna pe sub cuvinte și va ajunge până la cititor, emoționându-l.
L.I. — Ai dreptate cu această delimitare între scriitori şi cărţi, îmi asum graba în exprimare. Ce gen de carte nu crezi că vei scrie vreodată şi de ce?
S. A. — Nu exclud din capul locului nimic, în ceea ce privește scrisul. Dacă o faci cu toată sinceritatea și te străduiești să iasă cel mai bun lucru scris de tine vreodată, orice gen poate fi luat în calcul.
L.I. — Tocmai ai zămislit o carte de aproape 800 de pagini. Care este sentimentul de final? Ușurare, tristețe, epuizare, bucurie, mândrie? După fiecare roman terminat, te-ai simțit la fel?
S.A. — În primul rând apare tristețea după lumea aceea în care ai trăit atâta vreme și care, odată ce termini cartea, se închide pentru tine, se îndepărtează. Așa am și început Chiajna din Casa Mușatinilor:
“După ce este rostită, orice poveste își pierde ceva din farmec. Strălucirea ei începe să se mătuiască pentru aceia care s-au aflat în mijlocul faptelor și încearcă să le istorisească. Încep să spun povestea Chiajnei, știind că o voi dezlipi dureros de mine, că pentru mine ea se va îndepărta, așa cum face orice copil după ce este născut de mama lui.”
Așa a fost la fiecare carte până acum. Apoi urmează o mică strângere de inimă, până când primul cititor o termină, la rândul lui, de citit, și îmi scrie câteva cuvinte. De fapt nu e mică, e o mare strângere de inimă. Iar dacă i-a plăcut cartea, atunci urmează bucuria. Ușurare și epuizare nu am simțit până acum.
L.I.. — Ce faci când ai un blocaj de scriere?
S.A. — La mine funcționează două lucruri: cititul și plimbatul. O pagină – două dintr-o carte bună îmi reînvie pofta de scris, iar o plimbare pe afară mă face foarte creativă, găsesc mai multe soluții pentru cine știe ce impas, nu doar una singură.
L.I. — Deși e cam devreme, te întreb dacă ai alte proiecte pentru viitor deja concretizate în minte. Crezi că vei renunța vreodată la a scrie roman? Dacă da, care ar fi motivele?
S.A. — Cred că nu voi renunța niciodată să scriu roman. Și într-adevăr este foarte devreme pentru alte proiecte. Deocamdată nu m-am desprins de lumea Chiajnei, va mai dura o vreme.
L.I. — Mulțumim, Simona şi mult succes în tot ce faci!
S.A. — Spor la scris tuturor!