Bună!
Azi o să vă spun câte ceva despre manuscrisul meu în lucru. Se vrea a fi un roman care tratează destinele unor personaje din Constanța pe fondul începutului pandemiei Coronavirus.
O să lansez acum o întrebare sensibilă care poate genera mai multe răspunsuri: Ce anume s-a schimbat în viața voastră din cauza acestei pandemii? De fapt care aspecte influențate de ea ați vrea să le citiți? Au fost și schimbări pozitive sau doar negative? Ce v-ar plăcea să privilegieze cartea? Impactul economic, social, relațional sau altul/ Altele? Sau poate nici măcar nu vreți să citiți despre ceva legat de Covid? Vă rog să fiți sinceri, m-ar ajuta foarte mult să dozez acțiunea pe pe principal sau pe secundar în acest sens. Cartea are și povești de familie și dragoste, dar totul prin filtrul acelei perioade.
 
,,Luana îşi luă hanoracul polar, bej, de pe canapea, îl îmbrăcă şi se îndreptă către uşa de iesire din cameră, în timp ce se încheia la fermoar. Se întoarse brusc către locul în care stătea mama ei şi o privi scurt. Femeia lăsase deoparte igliţa şi materialul şi se trăsese pe marginea fotoliului oval şi negru, masiv, în care statura ei pipernicită se pierdea ca într-o gură de balenă. Îşi ţinea obrajii în palme, piciorul stâng întins pe covor, atârnându-i pierdut, inert, iar dreptul stând îndoit paralel cu fotoliul. Ţinea spatele împins înainte, de parcă ar fi vrut să intre în ecran. Nu reacţionă deloc când Luana îi vorbi, de parcă era singură în cameră :
— Vezi că eu mă duc să fac un duş şi apoi să citesc ceva. Mama, tu m-auzi?
Femeia dădu instinctiv sonorul mai tare şi se ridică din fotoliu. Trase târşâind un scaun de lângă el, aproape de televizor. Continua să-l fixeze cu ochii micşoraţi, fără să respire. Privirea ei tăioasă, concentrată, se lupta cu bâzâitul monoton al televizorului, căutând să domine ceea ce transmitea.
<<Vreau să înţeleg ! Vreau să nu fie adevărat. >>
Luana simţi nevoia bruscă să mai rămână. Se întoarse către canapea, oftând. În cameră plutea un aer greu, apăsător, ca o ploaie de gloanţe. Urmărise deja aceleaşi ştiri apărute pe toate posturile, accentuate şi stropite cu otrava morţii, reluate acum, în timp real, ca lumea să fie pusă la punct. Întreaga omenire trebuia să înveţe în acelaşi timp, dincolo de limbă sau cultură, să trăiască la fel. Cu aceeaşi frică. Pentru toată lumea, balaurul necunoscut care apăruse de nicăieri, fără veste, începea să devină o constantă a fiecărei zile. O teamă fabricată de mintea omenească în faţa necunoscutului, a bolii, dar mai ales a morţii, accelerată cu fiecare ştire disecată pe toate părţile.
<< Nu cred eu că e aşa de grav, chiar dacă OMS- ul a dat pandemie. Nu o fi aşa de rău. Poate doar vor să fie precauţi, unde e ceva nou! >>
Ieşi din cameră, lăsând uşa deschisă. Căuta sticla cu apă. Îi era cald, mai cald decât de obicei. O stare ciudată pentru cele 22 de grade din casă, ca o caracatiţă acaparatoare peste întreg corpul. Se întoarse cu două pahare şi sticla de apă. Mama ei continua să tacă, lipită de ecran. Nu auzea, nu vedea altceva. Teama plutea în aer asemenea unei prelate soioase, udate de ploaie. O durere scurtă îi săgetă, brusc, tâmplele. Îşi puse mâna pe frunte. O simţi fierbinte. Atmosfera transmisă la televizor îi dădea o stare de nerăbdare nervoasă. Cu măinile încâlcite la spate, începu să se plimbe fără ţintă, dintr-un colţ al camerei în altul, fără să ştie de ce să se apuce. Îşi trosnea degetele aruncându-şi ochii ba la televizor, ba pe fereastră, către stradă. Privirea îi devenise mată, seacă de expresie, uscată ca o bucată de pământ crăpată sub forţa secetei. Afară era pustiu cum nu văzuse vreodată zona aceea din apropierea centrului. Blocuri gri, vechi, ameninţau cu tăcerea lor masivă, strangulând aleile. Antenele de pe acoperişuri păreau nişte urme sinistre ale unei alte forme de existenţă, ciuntite, diforme, rămăşiţe triste ale unei stări de lucruri ce fusese cândva normală, aruncate neglijent ca pe o ultimă încercare disperată de revenire la firesc. Drepţi şi siguri, precum nişte soldaţi în apărarea aceleiaşi forme de normalitate pe cale să piară, doar copacii de pe marginea trotuarului mai dădeau semne că exista viaţă pe planetă. Se mişcau abia simţit în adierea slabă a vântului de primăvară. Strada respira. Goală şi deprimantă.,,
 

Categorizat in:

Gânduri, pur și simplu