E ultima zi din ultima vară cu tine. Și e ultima zi de tine. Cel care ești și care ai fost… Mi-ai demonstrat că nu mai ești ce vreau. Ai distrus tot cu bună știință. E greu să vezi căzând de sus oamenii speciali din viața ta! Pe care mult timp nimeni nu i-a înlocuit acolo, pe soclu… Și care acum și-au luat zborul cu cea mai mare viteză și cu cea mai mare dorință… Să scape de locul acela prea sus pentru ei. Se simt mai bine jos, in noroi, amestecati cu toți. La fel! E greu să nu te murdărești când toți din jur se scaldă în tină. In moliciunea slinoasă, dar pe care o cunosc… O stăpânesc. Încet, încet, simt cum te faci mic, mic și dispari undeva într-un colț de suflet. Te pitești in colb și întuneric ca să nu te mai găsesc niciodată și nicăieri… Nu am nevoie de josnicia, mârlănia și ignoranța celui care te-ai arătat astăzi… Asta ai vrut. Să renunț, să înțeleg că mă poți înjosi dacă vrei… Dacă-ți dau voie.
Da, o vreme m-am simțit învinsă de durere, neputință și dezamăgirea că nu te-am mai regăsit. De ce doar eu am rămas la fel? Iar tu, incredibil de altfel… Pe tine te-a schimbat viata în rău. Aș da o zi din viată să fiu doar cu tine. Închiși undeva, departe de lumea care ne încurcă. Să-ți caut sufletul în ochii ăia care m-au subjugat. Să înțeleg cum ești cu adevărat. Dar tu nu vrei! Ai venit ca să fugi… Ai văzut că nu pot fi murdară și fără sentimente. Că nu pot și nu vreau să fiu a ta decât dacă lași garda jos. Daca mi-arăți că a mai rămas ceva în sufletul tău.
Iubesc pe cel care erai și care poate nu mai ești. Te las să pleci. Nu mai e să fim… Poate ai fost iubirea vieții mele sau poate greșeala vietii mele.
A fost vara ta în care te-am regăsit și în care nu te mai vreau. Dar a trebuit să te mai iubesc o dată ca să înteleg! Că ești pierderea mea cea mai mare și mai iubită… Sper să pot să mai iubesc amintirea și să-mi rămâi nepătat în suflet. În sufletul din cealaltă viată, când ne iubeam. Când erai un ocean de sensibilitate… Și acum ești. Dar nu pentru mine! Ironia e că eu nu m-am putut doza: atâta bine, atâta rău, atâta sinceritate, atâta minciuna… Eu am fost cu totul eu. Cu aproape totul. Un strop mi-am păstrat de rezervă. Suficient cât să te fi simțit respins. Ce orgoliu! Sau ce sensibilitate! Ai fi vrut să nu am reticențe. Cât tupeu! Și așa ți-am dat prea mult… Păcat, te-aș fi iubit frumos, atât de sincer și adevarat! Dar tu nu ne-ai dat timp. Căci timpul ar fi însemnat să te întorci la cel de atunci…. Când arătai, când iubeai. Acum ai vrut să fii doar stăpân și eu sclava. Să execut!
Aștept ziua în care mă vei căuta sau ne vom întâlni întamplător. Nu o să-ți mai dau decât o privire care sper să ți se înfigă în inimă precum un cuțit… Căci sufletele noastre vor fi mereu conectate. Doar că tu nu vrei să-ți asumi din nou… Doar că legatura dintre noi nu o va putea distruge nimeni. Nici macar tu, cel mai dur si mai ignorant tânăr în fața iubirii… Și trăiesc pentru ziua când o să mă cerșești, când vei tânji măcar pentru un zâmbet. Când o să te târăști după respirația mea! Și sper să mă visezi suficient de des încât să nu mă poți scoate din minte… Și să te scot din minți. în fiecare zi și mereu! Căci din suflet se pare că ai reușit să te păcalești că m-ai scos… Și atunci eu cum să te mai iubesc??? Nu, am învățat de la tine lecția indiferenței și a grijii față de sine.Mulțumesc!
Ultima zi de vară, ultima zi de iubire neîmpărtășită… În care ai fugit spunându-mi că nu mă vrei decât ca târfa ta… Să te ascult și să nu pun condiții! Și da, jur că aș fi facut-o. Dacă m-ai mai fi iubit… Aș fi fost pe deplin așa… Ai pierdut de frică. De frica de a trece dincolo de fizic. Și de a-ți recunoaste! Că mă iubești. Și că nu vrei. Doar că s-a dovedit că noi doi nu putem să facem sex! Noi nu putem face decât dragoste, nu știm altfel! Dar da, mai bine mă arunci în vulgaritate, e mai ușor să mă uiți! Ceva între iubire și ură, între indiferență și atenție, între sfială și nebunie, între uitare și obsesie. Nu te-ai hotărât către ce pol să înclini balanța… Eu am așteptat să-mi dai tonul, să te simt, să mă las purtată de tot ceea ce fierbea in mine. Aceeași greșeală ai facut-o, probabil și tu… Ne-a fost frică să ne deschidem. Sau poate distanța și timpul care ne-au despărțit nu ne-au lăsat. Poate nici nu ne mai iubim și, într-adevar, nu ne mai leagă decât amintirea… Poate împreună nu am fi fericiți. Poate doar viața și-a bătut joc de noi atunci, demult, dându-ne iluzia că suntem un tot. O iluzie de care nu știu cum să scap!
Acum ne-am oprit la jumătatea drumului… Fiecare a așteptat de la celălalt un strop de încurajare, de inițiativă, de nebunie. Am vrut să te las cum vrei tu, să nu mă opun felului tau în care mă doreai… Și totuși, ne mai trebuia ceva timp, mai aveam nevoie de timp să ne regăsim. Iar tu nu ni l-ai dat… Ne-am oprit între amintire si vis, între trecut și viitor. Un prezent palid, care a încercat din răsputeri să crească din noi… Și nu am putut să-l ajutăm. Am așteptat să vină de la sine când ar fi trebuit să ne străduim mai mult, să vorbim, să fim mai deschiși…
Dacă aș fi știut că nu te mai întorci, te-aș fi încuiat! Și ce te-aș mai fi tăvălit… Poate tu m-ai așteptat să-ți redeschid drumul. Să-ți dau încredere. De data asta, viata ne-a pălmuit și ne-a râs în nas. Trenul nostru a trecut, iar eu am urcat singură în el, asteptându-te ani de zile până când m-am săturat, am obosit. Și când într-un moment de curiozitate sau de plictiseală, te-am căutat, asta a fost răzbunarea vieții… Răzbunarea unui tânăr devenit bărbat și dornic să mi-o arate. Ai venit sigur pe tine. Un joc meschin al subconștientului, căci oricât de calculat ai fi tu, în toată această palidă reîncercare de noi, au fost gânduri și sentimente care ți-au luat-o înainte și te-au trădat. Oricât de fără scrupule ai încercat să fii. Eu însă, îți cunosc și sufletul și caracterul! Tu nu ai știut cât să fii Făt-Frumos și cât Zmeu, unde să devii iubitul și unde clientul unei prostituate pe care nu ai putut-o uita niciodată. Și care nu și-a cerut prețul decât în ochii tăi. Mi-ar fi fost suficient. Mi-ar fi pentru toată viața. Dacă ai vrea… Nu ai știut cât să fii bun și cât rău, unde să fii tandru și unde doar carnal. Nu ți-ai dat voie să te desfășori. Iar eu nu am putut să cred.
Și totuși, trebuie să învățăm uneori să trăim după tiparele celorlalți dacă vrem să facem parte din viața lor. Măcar din mintea lor. Să ne ajustăm trăirile… Și să ne descurcăm cu tot preaplinul care ne rămâne. E responsabilitatea noastră să putem. Unii taie răul de la rădăcină și într-o zi, ca apăsând pe un automat, nu mai iubesc… Sau nu se mai gândesc la asta, mințindu-se că au uitat, așa cum ai făcut tu. Numai tu știi ce ai simțit cu adevărat în toți anii ăștia. Că în fața mea ai încercat să rămâi stană de piatră. Ca și acum. Să fii tehnic, automat. Ai întors capul când să te sărut. Doar trebuia să rămân o târfă… Și atunci, cum e cu tot ce-mi scrisesei înainte:
– Așteaptă-mă goală, dă-mi încredere când te întreb ceva, daca nu ești sută la sută acolo, nu are rost…?
Poate de aia ai plecat. Nu m-ai mai simțit a ta cu totul. Și, da, a ta ca atunci, nu voi mai fi niciodată… Sau nu acum. Pentru că între timp am mai iubit… Pentru că, scriptic, aparțin altcuiva. Dar asta nu te-a oprit să mă chemi. Doar să mă iubești așa cum numai tu știi să o faci. Dar am înțeles că atunci, demult, când lumea a început cu noi, noi am fost suflete pereche. Am citit că nu e obligatoriu ca sufletele pereche să rămână împreună, ci doar să aibă norocul să se întâlnească pentru a se desăvârși unul prin celălalt. Între timp, eu am ramas cu o putere de a iubi mistuitoare pe care am știut sau am avut norocul să o transfer și asupra altcuiva. Poate de aceea, tu, cel mai cerebral și perfecționist om pe care-l știu, nu m-ai vrut asa înjumătățită… Tu, și tu, ai rămas cu o putere de a iubi mistuitoare. Nu știu dacă doar pentru mine.
Poate ai venit ca să te convingi. Că nu mai sunt incredibil de a ta… Și ai plecat. Căci jumătațile de măsură nu sunt pentru tine. Paradoxul e că eu aș fi acceptat și un sfert din tine. Și mai puțin. Pentru că, într-o zi ne-am fi reîntregit. Sufletele noastre s-ar fi împreunat dacă le-am fi dat timp să se recunoască. Dar ai plecat.
Căci oamenii nu ne aparțin niciodată cu adevărat. Deși de unii nu scăpăm, pe deplin, nicicând. Zac în noi. Uneori le auzi, tristețea și le simțim lacrimile. Alteori ne dor cu rânjetul cu care iau viața la mișto și încercăm să ne regăsim pe noi, cei pierduți între ei, cei în multe feluri.
Așa cum m-am pierdut eu în ultima suflare a verii acesteia în care te-am pierdut pe tine!