Recenzie

Vara in care mama a avut ochii verzi
Tatiana Țibuleac
Editura Cartier Popular
121 pagini

O carte despre care s-a mai scris și se va mai scrie. O carte citită într- o zi. Un microroman de debut, premiat și pe care l-am ales să-l citesc în urma recomandărilor.  O carte bine scrisă, cu un filon emoțional profund, de la început șocantă( vocea naratorului este a adolescentului Aleksy, fiul unei familii poloneze dezbinate, schilodite de moartea fiicei lor-Mika), mai întâi prin exprimarea directă, frustă, a sentimentelor neobisnuite ale unui fiu pentru mama sa, care, la 39 de ani, nu reușise încă să ajungă la inima băiatului :,,o uram mai mult ca oricând”, ,,as fi ucis- o cu jumatate de gând”, apoi, prin limbajul brut, aproape despuiat de CEA mai mica finețe și sensibilitate: ,,curvă”, ,,bețivă”, neroadă”, toate astea venind din partea copilului despre mama lui.
E povestea unui licean care are o bunică și prieteni, care este îndrăgostit, dar mutilat de divorțul părinților și de absența tatălui (ce ar fi meritat, poate, din această perspectivă, mai multa repulsie și dispreț decât mama).  Nu e indiferență, nu e resemnare, este o atenție la detalii  fizice și psihice, care o caracterizează pe femeia muribundă. Intriga este sfâșietoare: diagnosticul de cancer ce vine ca o pedeapsă în plus pe destinul lui Aleksy, cel care, ca o ironie, trebuie să aibă grijă de mama până în ultima clipă.  Autoarea, astfel, realizează cu un simț senzitiv deosebit, impresia de nesfârșită  tristețe. Limbajul, simplu și în fraze in general scurte, este, însă, pătrunzător prin descrierea inedita a unor scene și a unei vaste palete de sentimente. Nu vreau să rup misterul și farmecul lecturii, de aceea amintesc doar scena, greu de uitat, unde baiatul( care -și petrece o vară cu mama într- un sătuc din Franța) îi face baie, acesteia, incapabilă, din cauza bolii, să mai duca o viață normală, ea fiind doar una din ipostazele unei viziuni cu totul stranii, mergând pănă la cutremurare, a relatiei mama- fiu. Până la sfarsit, când mama pleacă spre steaua ei, aflată ,,la capătul cozii” din Ursa mică, adolescentul află că, de fapt,  o iubește, a iubit-o dintotdeauna, iar grija dusă la obsesie pentru fiecare mic gest sau gând ale mamei, emoționează prin cuvinte potrivit alese.
Aceleași cuvinte care sapă adânc în cititor, ascuțindu-i sensibilitatea, se regăsesc în oglinda frazelor scurte, dar de o imagine stilistică aparte, care constituie, în sine, doar așa, sub formă de fraze, unele capitole. Toate aceste ,,titluri” sunt metafore ale ochilor mamei, deveniți un laitmotiv al romanului: submarine, scoici, etc. Sunt aceiași ochi, a căror culoare este descoperită și interiorizată, durându-l până la os, pe adolescentul obligat să  se maturizeze fortat, recunoscand și dezvoltand în el emoții și  puteri necunoscute până atunci, pe care doar spectrul bolii și al fricii de moarte le pot genera.
Este o carte extrem de profundă, care poate răsturna concepții și pe care nu aș putea să o recitesc curând…Prea multa dramă, prea mult suspans, prea multa suferință, prea multă luptă cu sine și,  dincolo de toate, în fond, un mare câștig: o victorie a Iubirii care permite ataâa sacrificiu de  sine care, dacă ne luăm după primele pagini, nu l-am crede capabil pe Aleksy sau pe un adolescent, in general.

Categorizat in: