De ce să fugi de iubire?

 Motto: „Să încerci să uiți pe cineva înseamnă să ți-l amintești tot timpul. ”                        

                           (Jean  de la Bruyère)     Despre cum adversarul care îți este obsesie  a devenit parte din tine sau de ce să fugi de iubire.   „Nu, iubitule, dacă pleci acum, jur că te bântui și pe lumea cealaltă! Îmi voi căuta sufletul în tine chiar și în alte vieți dacă va fi nevoie! Am auzit că există, pentru ăștia ca noi care nu au fost în stare… Ca să nu rătăcim degeaba prin Universul ce-și caută echilibrul prin iubire, de la începutul timpului! Te voi căuta, auzi, până când Pământul ăsta pe care ne-am cunoscut se va fi volatilizat și până la sfârșitul vremurilor… Pentru că nu poți să mă lași strâmbă, urâtă, mutilată așa, nu ar fi corect! Așa că stai naibii pe loc, unde să te duci fără mine, ești nebun?” Și, totuși, iubita mea cu ochii-așa de negri, voi pleca! Plec ca să regăsesc lumea mea, aceea de dinainte de tine… Neatinsă de farmecul tău și de lumina ta pe care ai revărsat-o și ai lăsat-o în mine… Fără milă, fără teama că dorul meu față de tine va deveni un organ prin care voi cunoaște infinitul, iar asta înseamnă veșnicia. Fără tine. Tu care m-ai învățat cum se schimbă aerul și natura din jur când apari. Tu, întruchiparea dintotdeauna, dincolo de timp, a tuturor Evelor și a fiecăreia în parte, tu, Eva  mea, bucata mea de Rai și șansa mea la nemurire. Am fugit de tine pentru că m-am pierdut treptat în ochii tăi strălucitori, mai  luminoși decât stelele ce pâlpâiau sacru, tăcute, sfioase, temătoare ca în fața unei minuni. Căci mi-a fost frică să nu mă-nec în valurile negre și bogate ale părului tău și-n lumina ochilor tăi, așa de negri.  Am plecat, chiar dacă, de la început și până la sfârșitul timpului o să aud glasul tău în fiecare suflare a gliei și-n fiecare șuierat de vânt, iar bătăile inimii tale le voi culege din iarbă și din spice. Tu vei fi mereu, simultan și pe rând, toate anotimpurile adunate în mine. Și am să plec ca să nu mă mai simt un rob în temniță, cu trupul meu deșirat până la marginea sufletului, fiindcă rostul iubirii acesteia pentru tine, adevărată rimă a lumii în care te-am cunoscut, ar fi trebuit să fie altul. Ea trebuia să restabilească pentru o clipă, haosul inițial, din care să se nască o lume nouă.              Și fug de izvorul nopții care ne-a unit. O noapte cât o viață! Actul de a face dragoste, crezut a fi cel care ne-a anihilat puterea de a rămâne stăpâni pe noi înșiși, a restabilit în fapt, naturii, echilibrul ei desăvârșit, niciodată găsit în afara cuplului. Prin el s-au unit două singurătăți, două povești de viață și două individualități, devenite astfel un întreg, contribuind la mersul normal al lucrurilor pe Pământ. O mică potrivire impecabilă din Univers, o minusculă rotiță a cărei învârtire, iluzoriu banală, alături de celelalte, mici și îmbinându-se perfect, duce lumea mai departe. Asemenea complementarității biologice dintre celula masculină și cea feminină, esențele individualităților noastre s-au topit, făcând dragoste, în aceeași matrice universală. Două naturi diferite, două entități umane diferite, compunând împreună simetria perfectă a energiilor umane. Asemenea lui Ying și Yang, două mișcări care se conjugau perfect: una menită să hrănească și să mângâie universul, cealaltă destinată să-l zgâlțâie, adăugându-i forță și un freamăt solemn. Un nucleu căutându-și chintesența întru dăinuirea Lumii, căci de multe ori, încrucișarea a două priviri poate fi un strop de istorie universală.             Și voi pleca, iubita mea, să spintec nemărginirea de unul singur, ca să mă pot regăsi, acum când sufletul mi s-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârşit şi nu-şi găseşte drumul înapoi. Așa împărțit la doi  cum sunt, trebuie, se pare,  să mă reinventez. Să fiu,  din nou, eu…  Fără ca tu, iubita mea, ce ai pe buza ta, atâta vrajă,  să mă mai stăpânești așa: imperios și de netăgăduit, lacom și blajin, ca o lumină!  Lumina mea!  Mă va arde dorul de tine, așa cum ne arde apropierea, ochi-n ochi cum stăm, dar voi fugi,  până nu devin cu totul nebun, căci, vezi tu, sunt în  joc toate bucățile din mine, acum răscolite, și știu bine că numai iubirea ne încearcă în acest chip! Mi-ai fost nevoie, mi-ai fost disperare de câte ori fiecare celulă din mine devine o inimă, devenind bolnav. Bolnav de tine! Rămâne după noi, dincolo de timp și de sens, o legătură care continuă să crească și să lumineze fosforescent din fiecare amintire.  Va dăinui peste noi și peste lume și o mare fericire.     Cât o uitare de sine! Simplul fapt de a sta unul lângă altul, de a respira același aer, de a ne privi și de a ne hrăni lăuntric, unul cu altul, rămâne, cu adevărat, o  certitudine dulce și firească, de care sufletele  noastre au fost, atâta vreme, însetate, lipsite, sărăcite. Am în același timp, sentimentul straniu și neliniștitor al pierderii de sine, al prăpastiei ce se deschide, cu fiecare zi tot mai mult, în fața mea, hăul amenințător al imprevizibilului. Prăpastia unei lumi de emoții noi, învolburate, care mă răstoarnă cu susul în jos de fiecare dată când respir lângă tine. Și nu ma pot să nu mă-ntreb, iubita mea cu ochii așa de negri, dacă vei plânge mult sau vei ierta lașitatea cu care te-am lăsat când te iubeam cel mai mult. Trebuie să fi fost doi oameni foarte buni de ni s-a îngăduit să trăim ceva atât de frumos! Dar vezi tu,  Eva mea, toată iubirea asta, îngropată de vie,  abia acum îmi va da curaj să fiu… Sau mai degrabă să devin! Și mai ales, să mă accept. Îmbrățișându-mi, ca niciodată până acum, slăbiciunile, sensibilitatea, părțile vulnerabile din mine pe care, pentru prima oară, le percep acum ca pe o forță. Am înțeles, astfel, că suntem parte din destinul celuilalt, iar dincolo de CE TREBUIE, pe noi ne-a unit Dumnezeu. Acum și așa! Căci nu poate fi decât de la Dumnezeu atâta fericire, atâta lumină de noi și atâta frumusețe în zâmbetul și pe chipul tău și toți acești stropi de pace. Ne-a unit avându-ne cu fericirea că ne-am potrivit în același timp și spațiu, și mai ales în aceeași simțire, atunci când ne așteptam mai puțin. Avându-te și cu teama că poate mâine o să pleci. Și am plecat eu, tu ai rămas. Căci, dacă ar fi depins numai de tine și dacă ai fi putut, m-ai fi zidit  trainic, pentru veșnicie, în trupul și sufletul tău,  ca pe un zeu într-un templu. Ca pe o reproducere inversă și modernă a legendei Meșterului Manole. Și  mă voi desprinde de tine, chiar dacă aș avea impresia că, dacă ar trebui să o fac fizic, ar sări sânge. Sângele  meu, căruia sunt sigur că i s-a modificat compoziția de când ai apărut în viața mea. Viața aia fără sens până la tine! Căci, știu, pe buzele tale mi s-a născut sufletul și sper să pot supraviețui. Dar nici cu tine nu se poate. M-aș pierde pe mine ca individualitate în Univers! Și numai pe mine mă am, trecătorul meu trup! Căci totul se află împotriva mea, iar eu mă aflu împotriva totului. Deși sunt încă în întregime aici cu toate simțurile treze, la pândă, lângă tine, de unde nu credeam să vreau să plec vreodată, veșnic setos, îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii, cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Într-o simbioză perfectă a senzualității sufletelor și a dialogurilor carnale căutând, împreună, dar fiecare, prin celălalt, punctul sacru al desăvârșirii noastre ca ființe umane. O osmoză dintre două scântei de divinitate dezintegrate din marea Matcă și aruncate pe Pământ, fiecare în căutarea celeilalte. Aburul singurei noastre nopți împreună, al celei dintâi nopți de dragoste,  a încremenit pentru totdeauna, delicat, aproape insesizabil, în toată ființa mea. Ca într-o hegemonie cuvenită, demult căutată.  O noapte cât o viață, în care am dat totul, fără să fi pierdut nimic… M-am dat pe mine, cel care nu mă știusem niciodată așa: sclav ai iubirii! O întâlnire atemporală amestecând trecutul în care te visasem, de fiecare dată fără speranță, cu un prezent care îmi bolborosește în fiecare atom, răscolindu-mi trupul, sufletul, mintea… Nu mai am la fel nici sângele, ți-am spus, iar ca să mă simt că încă mai sunt, le-aș cere munților un trup... Să redevin eu și să renasc mai puternic! Nu mai sunt stăpân pe nimic din sinele meu, iar, de azi, vreau să fiu din nou, pentru că în toată ființa mea plutește stranie și aproape adormită, o nebuloasă care face lumea mea, ca de scrum. Timpul trece altfel cu tine, îmi scapă printre degete… Și mi-aș dori ca măreția clipei să nu mi-o ia înainte, să mă găsească pregătit pentru ce tot ce aveam să trăiesc lângă tine. Lângă iubita mea, încă! Doar că nu mă simt niciodată pregătit! Eu, care am stăpânit cândva un cer de stele și lumilor eu le cântam din  nai… Eu, lângă tine pierd puteri, deși simt, organic, cum mă hrănesc cu tine! Tu, paradoxul ființei mele, ce urlă, toată, în mine, această miraculoasă metamorfoză care va       duce, ineluctabil, la  moarte prin desăvârșire. Căci, cu bună știință, te-am pierdut, frumoasa mea, pentru totdeauna, în țărână, în foc, în văzduh și pe ape. Am vrut să te pierd. Vreau să te las pierdută, undeva în boarea acelei zile în care ne-am întâlnit, prin această întâmplare simplă, fără explicații, fără sens și fără speranță. Într-o sinucidere conștientă.  Și o să vreau să-ți mulțumesc! Vreau acum să știi că rămân iremediabil recunoscător pentru tot ce mi-ai dat și poate nu am știut eu ce să fac cu asta. Am luat oare tot ce ai fi vrut tu să am de la tine? Frumoasa mea, eu sunt convins că ai știut ce am nevoie fără măcar să rostesc o vorbă și mi-ai dăruit mai mult decât am înțeles eu vreodată că-mi trebuie. Și mi-ai schimbat destinul în cea mai bună direcție posibilă, pe care nu am căutat-o niciodată pentru că nici nu am știut că există, ca un răsărit de soare ce schimbă fața lumii! Sunt tot eu, dar altul, cel perfect care mă căutasem și care mă voisem mereu. Un proces de regăsire căruia m-am dedat cu totul. Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei și roagă-mă să rămân, imploră-mă să te cred că aș face o greșeală. Mai mare decât aceea de te fi iubit și de a te iubi până dincolo de moarte! Uită-te în ochii mei, cu inima ce-ți zvâcnește mai rar și nu te grăbi, revarsă în mine toată lumea adunată în tine și adu-mi-l din nou, pe Dumnezeu, să mă oprească! Adulmecă-mă, Eva mea, cu fiecare fibră, ca într-un împrumut complice de senzații! Nu-mi dau, defel, seama, cât de dor are să-mi fie de tine. Căci mult e prea puțin spus, încă nu cred că s-a inventat cuvântul care să cuprindă în el nevoia mea de tine! Irecuperabilă, irepetabilă, totală! Da, în mine se mai vorbește și astăzi despre tine ca un ecou al unei veșnice chemări din viitor, frumoasa mea stăpână a unui paradis în destrămare! M-aș voi golit de orice urmă de gânduri care s-au amestecat, zăpăcite, în mine, până deunăzi, anihilate mereu, inerent, de prezența ta. Și mai ales de sentimentul de perfectă liniște și de așezare în mine însumi care mi va lipsi. Și totuși, plec!  Să-mi spui cum ești îmbrăcată diseară ca să-mi imaginez că dorm lângă tine, pentru că,  iubita mea, deși soarele va continua să răsară și să apună, lucrurile obișnuite își vor urma firescul, oameni se vor naște și vor muri, eu nu am să-mi mai găsesc locul nicăieri în afara ta. Și totuși, plec, spre un cer chemător și necucerit, căci mă sperie neputința și dependența față de tine…  Nu sunt și nu voi fi nimic fără tine, ca lumina fără umbră sau ca rădăcinile copacului fără trunchi. Știu deja că pe tine te-aș lua de fiecare dată cu amândouă mâinile, savurându-te cu toate simțurile ce mi se supun, ascultătoare ca întotdeauna când este vorba despre tine,  chiar și când o lacrim-apare şi fără durere se-ngroaşă pe geană. Și mai știu că fără chipul tău și trupul tău, templul meu, voi putea trăi, însă nu fără felul tău sincer, spontan și  nebunesc, dar natural și absolut, de a fi și de a mă iubi! Și mai ales fără magia fabuloasă în care mă faci să intru firesc… Sunt dependent! De o stare de fericire continuă crescând din ea însăși, hrănită dintr-o veșnică, inexplicabilă și miraculoasă îndrăgostire de tine, tu care rămâi contemporană cu fluturii și cu Dumnezeu. Nu știu ce să pun în locul tău, căci de ceva vreme, inima meu a ajuns să se inspire din a ta, întrepătrunzându-se firesc, într-un transfer infinit de senzații. Și caut, nu știu ce caut, căci dacă aș ști, nu aș mai vrea să plec. Dar, indiferent ce va fi, iubita mea, trebuie să-ți rețin chipul… Orice altceva suportă amânare, dar nu asta! E esențial… Ca să pot supraviețui. Mă voi hrăni cu trăsăturile tale, mă voi încărca din bucuria molipsitoare cu care iubești tu  viața! Voi prinde putere  din zâmbetul tău, așa mic și inofensiv, ca un nasture, cum e el… Unic și perfect! Singurul care ar putea să mă scoale din morți! Ana, iubita mea frumoasă, e vital să nu te uit! Trebuie să pot să mă trezesc cu privirea ta! Trebuie să știu să te reconstruiesc din umbrele tale pe perna mea… Și din adierea viselor în nopțile în care ne vom întâlni. Chiar dacă mâine ar fi să ne despărțim, tu vei rămâne cu mine, legată de mine pentru totdeauna; cu ochii te iau din tine și te duc cu mine peste tot! Ai auzit, da? Nu știu tu, dar eu nu pot fără tine! O să fim amândoi mereu, o să te port cu mine pretutindeni, ca pe o umbră! Sau ca pe un suflet de rezervă! Ai înțeles? Ia-o ca pe o promisiune! Știi tu, ne suntem rău necesar unul altuia! Înainte să plec, o să te caut pentru ultima dată ca să mă mai hrănesc o dată cu tine! O să  ne  oprim preț de secunde sprijinindu-ne  frunțile una în cealaltă și împletindu-ne zâmbetele… Însetându-ne și săturându-ne,  fără vreo secretă rețetă și fără vreo speranță,  unul din simțirea celuilalt, fuzionând  până la neînțeles, într-o supremă ardere , în care dacă ne vom strădui puțin,  am putea vedea cum cântecul consumă materia. Și poate Dumnezeu ne va iubi încă o dată și în același timp săvârșind minunea prin care îți voi pune un sărut în palmă pe care să-l păstrezi și să nu-l pierzi niciodată. Va fi secretul nostru bine ferecat și amintirea ta cea mai scumpă, a unei iubiri de dincolo de viață și moarte. Dar voi pleca, iubita mea cu frumoase mâini și ochi așa de negri!  Nu pot și nu știu să duc minunea de a te fi cunoscut și de a fi fost iubit de tine, total, neașteptat, organic, dureros, fatal! Vreau să te mai văd o dată, o ultimă dată, în lumina aceea spumoasă în care numai tu și Dumnezeu vă puteți face zăriți! Și totuși, ce grea va fi pentru  noi, osânda de a sta în lumină! Când te-am văzut întâia oară, stăteai în fața mea simplă,  ilogic de frumoasă,  cu o privire pluriformă și atât de luminoasă, că se schimbase soarele în aur, pământul în brațe de fulgi și vântul în dans! Erai deschisă și vulnerabilă, naturală și goală de tine însăși, cum eu nu fusesem niciodată. Până atunci. Până te-am întâlnit pe tine care ai știut să ordonezi într-o clipită, toate piesele răzlețe din mine doar cu un zâmbet sprințar, cu o  voce asemeni unui cântec și, mai ales, cu o mare iubire… Ca tine nu m-a mai iubit nimeni și ca tine nu va mai fi nimeni, niciodată.  Nici nu am nevoie, doar mai suntem noi și-un Univers, iar în mine, împrăștiată în toate ungherele și recompusă din tot ce am descoperit în tine, o mare fericire. Cât o uitare de sine și de lume! Voi pleca, voi străbate cât e-ntinsul și înaltul lumii, dar voi rămâne cu jumătate de inimă agățată stingheră și sperioasă de buzele tale. Cu cealaltă jumătate nu mai știu ce am făcut. Am  senzația că  am pierdut-o, iremediabil, prin ochii tăi, sau oricum, undeva unde nu o mai regăsesc. Tu închide ochii, Eva mea, cea mai frumoasă dintre Eve, rămâi, ca într-un cocon binecuvântat, în amintirea iubirii noastre și chiar dosește-o la piept. În piept, lângă inimă, cât mai adânc, de unde să nu ți-o poată smulge nimeni, niciodată… Mistuindu-ne unul pe altul. Noi am trăit împreună una din clipele privilegiate când Dumnezeu  a așezat  în tainica noastră întrpare magică, toate miracolele trecute și viitoare ale Pământului și toate misterele, deslușite sau nedeslușite, ale sufletului omenesc. Noi am fost un Adam și o Eva ai timpurilor noastre, îngemănând în iubirea noastră frântă prea devreme și lavă pătrunsă de lună, și noroi cu nuferi, și toate anotimpurile într-o singură clipă, și cântecul Evelor.             Poate ai să cauți să mă ierți și nu ai să poți. Vreau să trăiești fără mine, să încerci măcar! Eu voi fi mereu cu tine, în tine, ca o umbră fidelă. Dar îți sunt dator mie însumi să plec și să ma regăsesc, să evoluez singur, să pot să mă întorc cândva și să-ți ofer ce ai merita! Chiar dacă tu, minunata mea, nu mi-ai cerut niciodată nimic! Ai fost fericită doar uitându-te în ochii mei, doar respirând lângă mine! Poate într-o zi vom fi din nou, poate ne e menit! Crezi în destin sau te resemnezi? Înțelegi de ce plec? Înțelegi că un bărbat e dator față de el însuși cu o regăsire, cu o validare a lui însuși?  Eu să știi că sunt convins că dacă ne e scris, vom mai fi…  Ne vom regăsi. Destinul e singura putere ce ne poate dezarma total, așa că,  liniștește-te, fată frumoasă… Noi suntem și rămânem dincolo de vreme, ca o dovadă reală a existenței Iubirii în Univers. Iubirea și Dumnezeu. Singurele constante de care nu avem dreptul și voie să ne îndoim. Nepătrunsul devine descifrabil prin iubire. Lumina ta a revelat în mine părți pe care nu le cunoșteam și pe care nu le pot stăpâni, ca un ecou al misterelor lumii pe care nu am curajul să le înfrunt. Lângă tine le-aș descifra, dar mi-e frică. Mi-e frică de lumina din ele și de focul pe care le-ar aprinde în mine. Mi-e frică și de lumina Lunii, și de focul stelelor care, în drumul lor fără țintă, cuceresc nemărginirea în în care ne vom regăsi cândva.  Mi-e teamă că nu o să pot să te fac mai fericită decât ai merita, decât ar merita o astfel de iubire irecuperabilă, ca a ta, o astfel de lumină fabuloasă, asemeni celei create în ziua cea-dintâi. Mi-e frică de tăcerea din jur când apari tu și de toată pacea lăuntrică pe care o răspândești fără să faci nimic. Mi-e teamă că nu voi mai fi eu, pentru că am devenit tu, sunt mai mult tu.   Tu, fată frumoasă, vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis, iar printre legende singura adevărată amintire   Și am să plec… Că să pot să înțeleg lumea în care trăiesc, ca să mă pot recupera pe mine, un mic mister pierdut în marile misterele ale Universului, ca să mă pot reda mie, asemeni oricui care vrea să atingă dumnezeirea. Și odată redat, mă voi da ție, din nou, ție, Eva mea, cea mai irațională atracție din toate timpurile. Și pentru totdeauna!